Împăratul muștelor

Autor: William Golding

În urma prăbușirii avionului, Ralph se trezește singur pe ceea ce pare o insulă pustie. După câteva momente apare și un băiat grăsun și cam enervant, pe care îl va tortura numindu-l Piggy, după ce acesta a solicitat să nu i se mai reamintească vechea poreclă. Băieții realizează că nu este niciun adult în preajmă și îi cuprinde o bucurie de moment, apoi găsesc o scoică și cu ajutorul ei adună și restul puștilor care se aflau în acel avion.

„Iată, în sfârșit locul multvisat, dar niciodată înțeles pe deplin, prinzând brusc viață adevărată.”

Din mulțimea de puști, majoritatea speriați, se remarcă Jack, conducătorul corului și șeful clasei, care își dă aramă pe față încă din primele momente, dorind să dețină conducerea grupului cu orice preț.

Vocea rațiunii, Ralph, votat și șef al grupului, încearcă să organizeze activitățile astfel încât să fie în siguranță și să fie salvați – încearcă din răsputeri să construiască colibe și să țină focul aprins pentru a fi văzuți de vapoare.

Conflictele încep în momentul în care Jack este mânat de orgoliu și își dorește să fie șeful suprem, neinteresându-l pe cine trebuie să calce pe cap. Jack gândește mai puțin rațional și scopul lui este vânătoarea.

„Îl cuprinse din nou o dispoziție ciudată, foarte neobișnuită. Dacă fețele arătau altfel când erau luminate de deasupra sau de dedesubt – ce mai era o față? Ce sens avea totul?.”

Ceilalți copii se plimbă de la un lider la altul, până când obosesc să le mai pese, iar sălbăticia îi cuprinde cu totul și aleg partea întunericului. Mesajul transmis este unul puternic – oamenii în situații de criză renunță la rațiune și cad în hău, fără să se gândească la consecințe, nici chiar cele două morți nu îi împiedică să se avânte mai adânc în întuneric. Este o carte plină de simboluri și acest lucru mi-a plăcut, dar am avut de mai multe ori tendința să o abandonez, din cauza faptului că nu m-a prins în totalitate.

Down to the Woods

Autor: M. J. Arlidge

O noapte liniștită, petrecută alături de persoana iubită, lângă foc, în mijlocul naturii se tranformă în maratonul groazei pentru Tom. În loc să se trezească în cort alături de Melanie, acesta se trezește în mijlocul pădurii întunecate, și până să înțeleagă ce se întâmplă, o figură malefică îi spune doar “fugi”, lăsându-i doar un sâmbure de speranță că va scăpa cu viață. Tom aleargă în neștire până îl lasă toate puterile, dar până la urmă cade în mâinile criminalului și are parte de o moarte crudă, simțind cum sângele îi părăsește trupul.

“There is something about the stillness of death that renders them a serenity, a sense of peace, which was probably lacking in their actual lives.”

Se va mulțumi criminalul doar cu o singură crimă? Nici gând! Și-a plănuit de prea multă vreme momentul de glorie, îl simte aproape, îl respiră și este totul pentru el.

“Terror gripped her. What was this thing? Some evil spirit? A shade raised from hell to torment her? Convinced now that she was stuck in a living nightmare, she scrambled on, desperate to put some distance between herself and her pursuer. But despair was robbing her of hope, fear conquering her will to survive. She was being hunted by something monstrous, something unreal.”

Mi-a plăcut mult ideea, dar este a doua carte consecutivă din serie care m-a dezamăgit foarte mult. Se repetă aceleași probleme în cadrul secției de poliție, Grace este martirizată – am simțit cum îi pare rău autorului că a pus-o să treacă prin atâtea nenorociri și cum încearcă să se scuze aducându-i laude și să repete la nesfârșit cât de singură este aceasta. Nu îmi vine să cred ce contrast este între primele volume din serie și ultimele două, în care am simțit că am asistat pur și simplu la o telenovelă despre dramele din secția de poliție și nu am văzut mai deloc ce se petrece în mintea criminalului cum mă obișnuisem.

Lady Cottington’s Pressed Fairy Book

Autor: Terry Jones

Ilustrații: Brian Froud

Am pășit în lumea magică a Angelicăi Cottington, plină de goblini, elfi și tot felul de alte zâne. Zânele apăreau în calea copilei, dar nu o credea nimeni și a hotărât să le colecționeze într-un ierbar, pentru a avea o dovadă. Dar chiar și cu ajutorul dovezilor nimeni nu o crede, ba mai mult, încercau să o oprească sau să o pedepsească.

Cartea este scrisă sub forma unui jurnal, o combinație de amuzant cu macabru, care mi-a plăcut mult, și are niște ilustrații mi-nu-na-te! 

Alături de imagini sunt și descrierile zânelor care mai de care mai poznașe.

Florizal, zâna băgăcioasă:

“I said I could grant one wish, but never said it was your with! It’s my wish! And I wish I was out of here!”

Mageracker:

“Mageracker will take your lessons that you finished last night and got all the sums right, and make them all wrong by the morning. She gets your essays and puts all the spelling out, when you’d spelt it perfectly correctly.”

Skamperdans:

“Skamperdans never wears her drawers. And that’s why she’s always stealing yours. And stockings too.”

Angelica nu știe de ce simte această dorință de a prinde zânele în carte și uneori are sentimente de vină față de micile făpturi, dar nu se poate abține să le prindă decât pentru perioade scurte. Micuțele apar când se așteaptă mai puțin, o provoacă, vorbesc cu ea și îi devin prietene, așa ciudățele cum sunt. Când Lordul Crowley îi cere mâna, zânele par să se distreze copios pe seama ei, luându-și revanșa.

We Were Liars

Autor: E. Lockhart

Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut familia Sinclair.

M-a relaxat și nu m-a relaxat această carte.

M-am simțit sigură și nu m-am simțit sigură.

“Silence is a protective coating over pain.”

Exact asta am simțit în timp ce citeam, simțeam că pășesc pe nisipuri mișcătoare cu fiecare cuvânt. Familia Sinclair este foarte bogată și privilegiată și toți membrii ei își petrec verile pe insula Beechwood, care aparține bunicului Harris. Persoanele aparent lipsite de griji de pe insulă sunt: bunicul Harris, bunica Tipper, cele trei fete ale lor – Penny, Bess, Carrie, împreună cu copiii lor mai mici și mai mari.

“Welcome, once again, to the beautiful Sinclair family.

We believe in outdoor exercise. We believe that time heals.

We believe, although we will not say so explicitly, in prescription drugs and the cocktail hour.

We do not discuss our problems in restaurants. We do not believe in displays of distress. Our upper lips are stiff, and it is possible people are curious about us because we do not show them our hearts.”

 Cadence face parte din grupul copiilor mai mari, numiți mincinoșii, împreună cu doi verișori – Miren și Johnny și cu prietenul indian al lui Johnny, Gat.

“I will prove myself strong, when they think I am sick.

I will prove myself brave, when they think that I am weak.”

Inițial am crezut că este o poveste despre cum au ocazia să își pretreacă vara niște copii bogați și mi-am permis să mă relaxez, dar tare m-am înșelat. Apar scântei și drame între membrii familiei, demne de Gossip Girl și alte seriale de genul.

“It tasted like salt and failure. The bright red shame of being unloved soaked the grass in front of our house, the bricks of the path, the steps to the porch. My heart spasmed among the peonies like a trout.

Mummy snapped. She said to get hold of myself.

Be normal, now, she said. Right now, she said.”

Apoi am crezut că este vorba despre o poveste de dragoste, dar iar m-am înșelat. Nu este despre ceea ce am crezut, și totuși este. Este despre toate și chiar mai multe. Mi s-a părut ingenios scrisă, mi-au plăcut poezioarele și basmele lui Cadence și ideea hărții și a arborelului familiei Sinclair. Dacă vrei o carte care să te întoarcă cu susul în jos, aceasta este!

Uniți pe vecie

Autor: Taylor Jenkins Reid

Viața nu ne oferă nici măcar o garanție, cu excepția faptului că există un sfârșit. Uităm deseori că ținem în mână doar ziua de azi, nimic mai mult; ar trebui să profităm cât mai mult de momentul prezent, să îl respectăm și să alegem ceea ce ne face fericiți, să dăm frâu liber sentimentelor și să trăim cât mai frumos alături de oamenii dragi. Avem doar clipa.

Elsie are doar douăzeci și ceva de ani când rămâne văduvă, la doar nouă zile de la căsătorie. Alături de Ben a avut o iubire profundă timp de șase luni. Tot ce s-a întâmplat între ei a fost magic, dar asemenea unei supernove, a durat mult prea puțin, iar Ben a murit într-un accident.

„Ne cunoșteam reciproc dorințele. Ne cunoșteam reciproc nevoile. Știam când puteam împărți ceva și când era momentul să facem compromisuri. Nu ne străduiserăm din răsputeri să facem ca relația noastră să funcționeze. Nu așteptaserăm să vedem dacă totul mergea bine între noi. Ne aruncaserăm cu capul înainte și acum, iată-ne, un cuplu dintr-acelea în care niciunul dintre parteneri nu se resemnează să înghită prostiile celuilalt.”

Poate cineva să calculeze cantitatea iubirii? Îi poate spune cineva lui Elsie că nu are dreptul să sufere atât de mult pentru că nu a petrecut suficient timp cu cel iubit? Clar nu, iubirea nu poate fi măsurată și de aceea cred că este atât de minunată.

„Asta înseamnă dragostea adevărată. Dragostea adevărată înseamnă să îi spui persoanei iubite “uită de noi, pentru că nouă ne va fi bine”, chiar dacă nu e adevărat și ultimul lucru pe care ți-l dorești este să fii uitat.”

Rămasă singură, Elsie parcurge un drum anevoios pentru a putea concepe viața fără Ben, și fiecare întâmplare o face mai puternică. Mi-a plăcut mult cartea, deși este atât de tristă, am simțit o lecție de viață printre rânduri. Nu știm niciodată ce este după colț, de aceea ar trebui să prețuim fiecare clipă trăită.

A man called Ove

Autor: Fredrik Backman

Nu este așa ușor să îmi adun gândurile după această carte, pentru că tot aud un Ove bombănind despre bărbații în cămăși albe, despre bărbații care nu spun povești despre acțiunile altora, despre SAAB, despre cum iubirea a fost toată culoarea din viața lui și continuă să bombăne tot felul de istorioare la nesfârșit.

Este clar, nimeni nu este Ove, dar este și mai clar că fiecare are un mic Ove morocănos în interiorul lui. Îmi este imposibil să vorbesc despre carte, este ca și cum aș fi pusă să explic un sentiment, o emoție; nu pot decât să zic decât că m-a acaparat cu totul și că o RECOMAND cu drag. Am citit-o râzând, am citit-o cu un nod în gât, am trăit fiecare pagină și am simțit cât de prețioasă este viața, iar când s-a terminat parcă a fost ruptă o vrajă.

“He was a man of black and white.

And she was colour. All the colour he had.

The only thing he had ever loved until he saw her was numbers.”

“He worked for the railways for five years. Then one morning he boarded a train and saw her for the first time. That was the first time he laughed since his father’s died.

And life was never again the same.”

“You miss the strangest things when you lose someone. Little things. Smiles. The way she turned round in her sleep. Even repainting a room for her.”

“People always said Ove and Ove’s wife were like night and day. Ove realized full well, of course, that he was the night. It didn’t matter to him. On the other hand it always amused his wife when someone said it, because she could the point out whilst giggling that people only thought Ove was the bight because he was to mean to turn on the sun.”

“A time like that comes for all men, when they choose what sort of men they want to be. And if you don’t know the story you don’t know the man.”

“Ove had never been asked how he lived before he met her. But if anyone had asked him, he would answered that he didn’t.”

“In the end she found out how he got the scars. And when one of her girlfriends asked why she loved him she answered that most men ran away from an inferno. But men like Ove ran into it.”

“Most people never did understand, Ove often commented. But then people had no idea of loyalty these days. The car was just ‘a means of transport’ and the road just a complication arising between two points.”

“So there were certainly people who thought that feelings could not be judged by looking at cars. But they were wrong.”

“’Loving someone is like moving into a house’ Sonja used to say. ‘At first you fall in love with all the new things, amazed every morning that all this belongs to you, as if fearing that someone would suddenly come rushing through the door to explain that a terrible mistake had been made, you aren’t actually supposed to live in a wonderful place like this. Then over the years the walls become weathered, the wood spliters here and there, and you start to love that house not so much because of all its perfection, but rather its imperfections. You get to know all the nooks and crannies. How to avoid getting the key caught in the lock when it’s cold outside. Which of the floorboards flex slightly when one steps on them or exactly how to open the wardrobe doors without their creaking. These are the little secrets that make it your home.’”

“Broadly speaking there are two kind of people. Those who understand how extremely useful white cables can be, and those who don’t.”

“Death is a strange thing. People live their whole lives as if it does not exist, and yet it’s often one of the great motivations for living. Some of us, in time, become so conscious of it that we live harder, more obstinately, with more fury. Some need its constant presence to even be aware of its antithesis. Others become so preoccupied with that they go into the waiting room long before it has announced its arrival. We fear it, yet most of us fear more that anything that it may take someone other than ourselves. For the greatest fear of death is always that will pass by us. And leave us there alone.”

Pacienta tăcută

Autor: Alex Michaelides

  

Încă de la prima pagină am văzut această carte ca un puzzle imens, dar cu mult mai multe piese decât ar fi trebuit, pentru a mă induce în eroare și a mă pierde printre detalii. Suspansul a fost în doze potrivite pe tot parcursul lecturii ca să mă țină concentrată, dar să trăiesc fiecare amănunt intens și nu să citesc pe nerăsuflate...ceea ce mi-a plăcut enorm.

“Dacă îi pui nume unui lucru, asta te împiedică să-l vezi în întregime sau de ce e important. Te concentrezi pe cuvânt; care, de fapt, nu-i decât cea mai mică parte, vârful aisbergului.”

O pictoriță. Un jurnal. Un soț atent. O pușcă. O crimă. O pictură. Tăcere. Atât.

“Tăcerea ei permanentă a transformat această poveste dintr-o tragedie familială banală în ceva mult mai măreț: un mister, o enigmă care a monopolizat titlurile din ziare și a captivat imaginația publicului luni în șir.”

Alicia este o pictoriță de succes care trăiește împreună cu soțul ei, Gabriel, de șapte ani. Copilăria Aliciei a fost o serie de evenimente îngrozitoare: în primă fază a participat la actul sinucigaș în care mama ei și-a pierdut viața, ceea ce a plantat în capul copilei un gând - dacă nu cumva ea era vizată și nu mama ei, iar după toată această dramă a rămas să trăiască cu un tată care și-ar fi dorit ca ea să fi murit în acel accident, și nu soția lui. Tot ce i-a rămas Aliciei este pictura și Gabriel, care este foarte grijuliu și atent.

Alicia încearcă să lupte cu demonii ei și să rămână pozitivă din iubire pentru soțul ei, dar simte că Gabriel nu o crede în totalite, iar ea trebuie să rămână lucidă...până când aceasta îl ucide pe Gabriel, iar apoi rămâne tăcută pentru șase ani.

Este internată la spitalul de boli mintale ‘The Grove’, dar nimeni nu o poate face pe Alicia să scoată vreun sunet, până când apare psihoterapeutul Theo Faber care face o obsesie din a trata-o. Să fie pasiune, dorință arzătoare de a ajuta sau izbăvire?

Tratamentul pe care îl aplică pare să dea roade, spre surprinderea colegilor, el venind cu tot arsenalul de drame din copilăria lui, înrudindu-se practic cu Alicia, punându-se el însuși pe tavă. Modul în care își expune viața și acțiunile sale mi-au dat fiori.

“În acea vreme n-am înțeles. Însă așa funcționează terapia. Un pacient își dezleagă sentimentele inacceptabile terapeutului său; iar el păstrează tot ce pacientul se teme să simtă, și simte în locul lui. Și apoi, foarte încet, îi înapoiază sentimentele.”

Acesta ia cazul Aliciei și îl întoarce pe toate părțile, vorbește cu cei din anturajul acesteia, întocmai ca un detectiv, încercând să pătrundă cât mai adânc în viața pacientului pentru a înțelege.

Dacă va reuși Theo să o facă pe Alicia să vorbească vă las pe voi să aflați, pot să vă zic doar să nu credeți nimic; până atunci…tăcere.

Alte citate care mi-au plăcut în mod deosebit:

“Cel care are ochi de văzut și urechi de auzit se poate convinge că nici un muritor nu-i în stare să păstreze un secret. Dacă buzele îi sunt mute, pălăvrăgește cu vârfurile degetelor; trădarea se prelinge din el prin fiecare por.” Sigmund Freud

“Motivul real era complet egoist. Încercam să mă ajut pe mine însumi. Cred că la fel stau lucrurile cu cei mai mulți dintre cei care intră în domeniul sănătății mintale. Suntem atrași de această profesie tocmai din cauză că suntem vătămați – studiem psihologia ca să ne vindecăm pe noi înșine. Că suntem sau nu dispuși s-o recunoaștem, asta-i altă mâncare de pește.”

“Dezvoltarea personalității noastre nu se petrece în izolare, ci în relațiile cu alții; suntem modelați și completați de forțe nevăzute, de care nu ne amintim - și anume de părinții nostri.

Lucrul acesta e înspăimântător, din motive evidente – cine știe ce grozăvii am suferit, ce torturi și abuzuri, pe acest tărâm de dinaintea amintirii? Caracterul nostrum s-a format fără ca s-o știm măcar.”

“Eram azvârlit pe podea, unde zăceam ca un morman de zdrențe. O păpușă lepădată de un plod mânios.”

“N-am știut-o atunci, însă era prea târziu – îmi asimilasem tatăl, îl încorporasem, îl îngropasem adânc în subconștient. Oricât de departe aș fi fugit, îl purtam peste tot cu mine. Eram urmărit de un cor de furii infernal, necruțător, toate cu glasul lui – zbierând că nu-s bun de nimic, o rușine, un eșec.”

“Suntem toți săriți de pe fix, cred, numai că în feluri diferite..”

“Spunea că suntem alcătuiți din diferite părți, unele bune, altele rele; și că o minte sănătoasă poate să tolereze această ambivalență și să jongleze simultan cu cele bune și cele rele. Boala mintală este tocmai lipsa acestui fel de integrare – ajungem să pierdem contactul cu părțile noastre inaceptabile.”

“Furia turbată, furia criminală nu se naște în present. Își are originea în ținutul de dinaintea amintirii, în lumea de la începuturile copilăriei, cu abuz și maltratare la vârstă fragedă, se tot acumulează pe parcursul anilor, până ce explodează – adesea asupra țintei nepotrivite.”

“Emoțiile care nu sunt exprimate nu mor niciodată. Sunt îngropate de vii și revin mai târziu, în feluri mai urâte.” Sigmund Freud

“În timp ce urcam dealul, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu plângeam pentru mama – ori pentru mine -, nici măcar pentru bietul om al străzii. Plângeam pentru noi toți. E atâta suferință peste tot, și nu facem decât să închidem ochii în fața ei. Adevărul e că suntem cu toții speriați. Suntem speriați unii de alții. Mi-e teamă de mine însămi - și de partea din mama care e în mine. Oare am în sânge nebunia ei?”

“Dezvăluia mai multe despre starea mea de spirit decât despre a ei. Dar asta îți făcea Alicia. Tăcerea ei era ca o oglindă – reflectându-te pe tine. Și era, adesea, o priveliște urâtă.”

Mătăniile

Autor: Florence L. Barclay 

Iubirea este un lucru straniu, poate să se afle la mii de kilometri distanță sau să pândească de la câțiva pași, așteptând momentul prielnic să se arate. De asemenea, aceasta nu cunoaște legi și nici nu e interesată de prejudecăți sau păreri, ea caută doar să se întâmple în cea mai profundă formă a ei.

Joan este o femeie atipică, băiețoasă, urâtă chiar pentru standardele societății, care își găsește locul mai degrabă printre bărbați; aceștia din urmă o văd ca pe o camaradă, nefiind jenați să îi facă confidențe, dar nimeni nu se gândește să îi ofere inima sa. Pe Joan nu pare să o preocupe aceste lucruri sentimentale și este mulțumită cu viața ei, exact așa cum e, fiind împăcată și cu porecla “bătrâna Joan”.

“Nu îmi place niciodată să mă zbucium pentru nimic și mă întreb de multe ori de ce nu suntem în stare să primim lucrurile așa cum sunt, căci în jurul nostru totul este așa cum a fost și mai înainte și așa va fi întotdeauna, dacă oamenii ar fi împăcați cu ei înșiși.”

“Mătăniile”, cântecul pe care aceasta îl cântă rugată de mătușa sa, agită tot calmul din viața ei. Garth, bunul ei prieten, pare să o vadă atunci pentru prima dată, îndrăgostindu-se iremediabil. Dar între ei existau pe câte asemănări, pe atâtea deosebiri: el reprezenta bărbatul perfect, era mereu înconjurat de femei de o frumusețe rară, fiind un pictor de succes, iar Joan, ei bine, ea era Joan mereu.

Cu toate diferențele, Garth rămâne acaparat de blândețea lui Joan exprimată în timpul cântecului și îi mărturisește sentimentele lui, cerând-o de soție.

“[…] căci dragostea nu se termină niciodată. Uneori s-ar putea să ți se pară moartă, chiar îngropată, dar vine și pentru ea ziua învierii, ca pentru orice, în fiecare primăvară.”

 Joan, pe cât de mult ar dori să se arunce în brațele lui, pe atât este de intimidată de frumusețea fetelor care roiesc în jurul tânărului și decide să îi refuze cererea, gândindu-se că într-o bună zi starea de euforie a lui Garth va trece și îi va observa doar urâțenia.

“Tu te-ai gândit în primul rând la tine, căci ți-a fost teamă că nu vei putea suporta să vezi iubirea lui răcindu-se și entuziasmul lui stins. Când începi să te gândești la astfel de amănunte, atunci trebuie să recunoști că iubirea, afară de iubirea mamei, este întotdeauna egoistă. Și știut este că egoismul te pierde.”

Vor reuși cei doi să treacă dincolo de egoism și să înceteze să se mai desconsidere pentru a trăi iubirea ce îi leagă?

Povestea dintre cei doi este despre frumos, dar nu despre frumosul superficial, ci despre frumosul din adâncul sufletului…despre frumosul care iese la suprafață după ce cunoști omul în profunzime, despre cât de greșite pot fi deciziile luate în numele celuilalt sub pretextul că “este spre binele lui” și despre dragoste nemărginită.

“Înainte de toate mi-am dat seama că libertatea de a trăi pentru tine însuți nu este decât un fel de sclavie, căci ești sclavul singurătății, și în clipa aceea mi-am adus aminte că îl condamnasem și pe el să ducă aceeași viață deșartă pe care o duceam eu.”

Câteva motive să iubești viața

Autor: Matt Haig

Sunt îngrijorată în marea majoritate a timpului și cred că dacă ar fi să îmi doresc ceva cel mai mult, mi-aș dori ca aceste îngrijorări să nu mai apară din neant și să fie mai rare. Nu cred că există om care să nu fi simțit pe pielea lui câtuși de puțin câteva simptome ale anxietății.

“Nu ești mai puțin bărbat sau mai puțin femeie sau mai puțin om dacă ai depresie, așa cum nu ai fi nici dacă ai avea cancer sau o boală cardiovasculară sau ai suferi un accident de mașină.”

Anxietatea și depresia te anihilează pur și simplu, fără un motiv clar, cuibărindu-se cât pot ele de bine în interiorul tău.

“Dacă ți-e frică atunci când n-ai niciun motiv să-ți fie frică, în cele din urmă creierul tău începe să-ți ofere lucruri de care să-ți fie frică.”

Din păcate, cu toate că rata sinuciderilor crește masiv, aceste boli sunt privite cu superficialitate, fiind deseori considerate drept mofturi.

“Și din moment ce majoritatea oamenilor care se sinucid sunt depresivi, depresia este una dintre cele mai periculoase boli de pe planetă. Omoară mai mulți oameni decât orice altă formă de violență – războaie, terorism, abuz, atacuri armate -, toate puse laolaltă.”

“Poate tocmai această lipsă a înțelegerii depline e motivul unui stigmat încă existent cu privire la bolile psihice. Acolo unde există mister, există și teamă.”

“În punctul cel mai critic, te trezești dorindu-ți cu disperare orice altă suferință, orice durere fizică, fiindcă mintea e infinită, iar chinurile ei – atunci când au loc – pot fi la fel de infinite.

Poți fi depresiv și fericit, la fel cum poți fi un alcoolic treaz.

Nu are întotdeauna o cauză evidentă.”

Mi-a plăcut în mod deosebit această carte pentru că mi-a dat impresia că port o discuție cu un prieten foarte drag. Atât depresia, cât și anxietatea s-au instalat în viața lui Matt mâncându-l de viu, asemeni unui lup - atunci când se gândea că nu mai are ce să rupă din el, acesta mai găsea ceva.

“Unul dintre simptomele cheie ale depresiei e să nu mai vezi nicio urmă de speranță. Niciun viitor. Nu numai că ești departe de a vedea luminița de la capătul tunelului, însă tunelul însuși pare blocat la ambele capete, iar tu te afli în el.”

“Uneori, doar uneori, cuvintele pot să te elibereze.”

Matt se trezește în ghearele depresiei, în unul din cele mai frumoase locuri de pe pământ, în Ibiza, nu găsește un motiv clar, întrucât are o familie iubitoare, o iubită minunată, iar viața lui este îndestulată. Realizează însă, că nu se mai simțea fericit de ceva vreme, dar încerca să ascundă acest lucru în spatele drogurilor, alcoolului și petrecerilor.

“Matematica alcoolului. Vinul se multiplică prin sine. Cu cât bei mai mult, cu atât vei fi tentat să bei mai mult. Și, dacă e dificil să te oprești la un singur pahar, va fi imposibil să te oprești la trei.”

În cel mai crunt moment, când decide să își ia viața realizează că pe de-o parte și-ar fi dorit ca cei mai importanți oameni din viața lui să nu fi existat, pentru ca așa i-ar fi fost mai ușor să facă acest pas sumbru.

“Aveam o mamă și un tată și o soră și o iubită. Asta însemna că undeva existau patru oameni care mă iubeau. În acel moment, mi-am dorit îngrozitor de tare să nu fi fost niciunul. Nici măcar unul. Iubirea mă înlănțuia aici, în capcană. Iar ei nu știau cum era, cum era mintea mea. Poate că, dacă ar fi stat timp de zece minute în capul meu, ar fi spus ceva de genul: “Oh da, de fapt, e în regulă. Ar trebui să sari. Fugi și sari și încide ochii și fă-o pur și simplu.””

Dar, cu toate că s-a simțit înlănțuit de iubire, tot iubirea l-a salvat și aceasta este deosebit de importantă în viața unui om depresiv. În cazul lui Matt, medicamentația a dat greș, dar a fost ajutat de persoanele din jur, de cărți și de activitatea fizică.

“Poate că iubirea înseamnă, pur și simplu, să găsești acea persoană cu care poți fi tu însuți, oricât de neobișnuit ai fi.”

“Cea mai bună modalitate să învingi un monstru e să găsești unul și mai înspăimântător.”

“Îmi doresc să citesc cărți care mă fac să râd și să plâng și să mă tem și să sper și să trag un pumn în aer, în semn de triumf. Îmi doresc ca o carte să mă îmbrățișeze ori să mă apuce de ceafă ori de gât. Nu m-ar deranja nici măcar dacă mi-ar trage un pumn în stomac. Pentru că ne aflăm aici pentru a simți.

Îmi doresc viața.

Îmi doresc s-o citesc și s-o scriu și s-o simt și s-o trăiesc.

Îmi doresc ca, pentru cât de mult timp e posibil în existența asta care ține cât ai clipi, să simt tot ce poate fi simțit.”

Inimă arsă

Autor: J.M.G. Clézio

Am rămas, exact cum spune și titlul, cu inima arsă după ce am citit această carte. Cartea cuprinde povestioare atât de profunde privind dramele unor femei care fac parte din familii dezorganizate, sunt singure, se găsesc în încercarea de a schimba ceva în lume, sunt vândute, cad în mrejele drogurilor, renunță la ele. Fiecare personaj este prezentat atât de autentic încât mi-a fost imposibil să nu simt puțin din amărăciunea lor.

Timpul trece peste toți și nu ne iartă dacă nu ne găsim scopul și pe noi înșine la timp. Citatele exprimă totul:

“Uita de toate astea foarte ușor. De toate lucrurile mărunte ale vieții.”

“Tocmai tăcerea devenise insuportabilă.”

“Vorbește despre influența bărbaților, despre dictatura lor, despre puterea lor de convingere în a face rău, iar micuța nu a avut niciodată cu adevărat de ales, n-a îndrăznit niciodată, nici măcar nu i-a trecut prin minte să reziste, ea nu e altceva decât o păpușă de carne în mâinile lor.”

“Clémence își privea sora și simțea că o doare inima. Nu putea să facă nimic pentru ea. Era prea târziu, prea departe, prea diferit. Studiase Dreptul, trecuse prin concursuri, și tot nu știa cum să-și oprească sora din cădere.”

“S-a folosit de ea ca de un animal. Se gândește la asta fără groază, deoarece acum e totul pe fundul abisului, singură într-un loc în care nimeni nu va veni niciodată s-o caute, în luminișul dintre pini, la capătul tuturor drumurilor.”

“Nu a plans, doar s-a închis în ea însăși, detestând-o pe maică-sa. Nici Clémence nu putea pricepe. Nu era o izbucnire de mânie pe care o dai uitării, era un rău cuibărit în străfundurile ei, pe care fiece clipă, fiecare zi îl făceau mai tenace, sfredelind mai adânc.”

“Rachel era drăguță, dar cât de bine îi înțelegea viața, ce știa ea despre gaura aceea neagră în care cazi, tot cazi și nimeni și nimic nu te pot împiedica să cazi până ajungi tocmai la fund? Ce știa ea despre Pervenche, despre ce era în inima ei, despre gaura neagră dinăuntrul ei, atât de neagră încât ceilalți fuseseră doar împrejurările căderii ei, și nu cauza?”

“Într-adevăr, e tare greu să pătrunzi în lumea adulților când toate drumurile duc spre aceleași frontiere, când cerul e așa îndepărtat, când arborii nu mai au ochi, iar maiestuoasele râuri sunt acoperite cu plăci de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei înșiși semnele.”

“Noapte răcoroasă e un fior pe pielea ei. Noaptea îi e veșmânt. Cerul înfășoară strâns pământul, lamele foarfecelor desfac nodurile țesăturilor, taie legăturile șireturilor, cataramele de curea. Noaptea e în pielea goală. Opreliștile au căzut, insignele și drapelele, cărțile prea scrise și codexurile în care au fost dăltuite legile oamenilor. Noaptea le închide, le șterge. Orașul se cască precum un talaz care se sparge. Rădăcinile clădirilor se dezgolesc, se văd lucruri roșii, lucitoare, viscere. E o tăcere care ucide pendulele. E un frig care intră în ea, în tine, un ac de abis.”

“Nu există demoni. Nu există morți vii. Există asasini și drogați. Dar nimic nu s-a schimbat.”

“Pleacă, te părăsesc. Într-o zi, ai aflat de asta. Ai descoperit că ești singură, n-ai înțeles de ce. Ai înțeles că nu mai aveai nici oraș, nici țară, doar hârtii, premise de ședere, carduri, chitanțe de chirie, doar atât. Poate că era ca și când nu te-ai fi născut niciodată, ca și când n-ai fi avut niciodată o copilărie și un cartier, doar vise.”