Inimă arsă

Autor: J.M.G. Clézio

Am rămas, exact cum spune și titlul, cu inima arsă după ce am citit această carte. Cartea cuprinde povestioare atât de profunde privind dramele unor femei care fac parte din familii dezorganizate, sunt singure, se găsesc în încercarea de a schimba ceva în lume, sunt vândute, cad în mrejele drogurilor, renunță la ele. Fiecare personaj este prezentat atât de autentic încât mi-a fost imposibil să nu simt puțin din amărăciunea lor.

Timpul trece peste toți și nu ne iartă dacă nu ne găsim scopul și pe noi înșine la timp. Citatele exprimă totul:

“Uita de toate astea foarte ușor. De toate lucrurile mărunte ale vieții.”

“Tocmai tăcerea devenise insuportabilă.”

“Vorbește despre influența bărbaților, despre dictatura lor, despre puterea lor de convingere în a face rău, iar micuța nu a avut niciodată cu adevărat de ales, n-a îndrăznit niciodată, nici măcar nu i-a trecut prin minte să reziste, ea nu e altceva decât o păpușă de carne în mâinile lor.”

“Clémence își privea sora și simțea că o doare inima. Nu putea să facă nimic pentru ea. Era prea târziu, prea departe, prea diferit. Studiase Dreptul, trecuse prin concursuri, și tot nu știa cum să-și oprească sora din cădere.”

“S-a folosit de ea ca de un animal. Se gândește la asta fără groază, deoarece acum e totul pe fundul abisului, singură într-un loc în care nimeni nu va veni niciodată s-o caute, în luminișul dintre pini, la capătul tuturor drumurilor.”

“Nu a plans, doar s-a închis în ea însăși, detestând-o pe maică-sa. Nici Clémence nu putea pricepe. Nu era o izbucnire de mânie pe care o dai uitării, era un rău cuibărit în străfundurile ei, pe care fiece clipă, fiecare zi îl făceau mai tenace, sfredelind mai adânc.”

“Rachel era drăguță, dar cât de bine îi înțelegea viața, ce știa ea despre gaura aceea neagră în care cazi, tot cazi și nimeni și nimic nu te pot împiedica să cazi până ajungi tocmai la fund? Ce știa ea despre Pervenche, despre ce era în inima ei, despre gaura neagră dinăuntrul ei, atât de neagră încât ceilalți fuseseră doar împrejurările căderii ei, și nu cauza?”

“Într-adevăr, e tare greu să pătrunzi în lumea adulților când toate drumurile duc spre aceleași frontiere, când cerul e așa îndepărtat, când arborii nu mai au ochi, iar maiestuoasele râuri sunt acoperite cu plăci de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei înșiși semnele.”

“Noapte răcoroasă e un fior pe pielea ei. Noaptea îi e veșmânt. Cerul înfășoară strâns pământul, lamele foarfecelor desfac nodurile țesăturilor, taie legăturile șireturilor, cataramele de curea. Noaptea e în pielea goală. Opreliștile au căzut, insignele și drapelele, cărțile prea scrise și codexurile în care au fost dăltuite legile oamenilor. Noaptea le închide, le șterge. Orașul se cască precum un talaz care se sparge. Rădăcinile clădirilor se dezgolesc, se văd lucruri roșii, lucitoare, viscere. E o tăcere care ucide pendulele. E un frig care intră în ea, în tine, un ac de abis.”

“Nu există demoni. Nu există morți vii. Există asasini și drogați. Dar nimic nu s-a schimbat.”

“Pleacă, te părăsesc. Într-o zi, ai aflat de asta. Ai descoperit că ești singură, n-ai înțeles de ce. Ai înțeles că nu mai aveai nici oraș, nici țară, doar hârtii, premise de ședere, carduri, chitanțe de chirie, doar atât. Poate că era ca și când nu te-ai fi născut niciodată, ca și când n-ai fi avut niciodată o copilărie și un cartier, doar vise.”