Autor: Daniel Keyes
Cartea aceasta reprezintă dovada că viața nu este
împărțită doar în alb-negru, bine-rău, corect-greșit, ci are o multitudine de
nuanțe, pe care le pierdem din vedere în funcție de sentimentele pe care le
avem de la caz la caz.
Billy Milligan este luat din apartamentul lui și acuzat că a violat trei femei. Acesta tremură tot și refuză să creadă că ar fi
violat femeile. Billy nu este la prima abatare, fiind în trecut prins pentru
jaf și pentru atac armat. Avocații acuzării și poliția consideră că acesta este
un caz clar, mai ales că găsesc în locuința lui Billy arme.
Starea de confuzie și schimbările subite de
temperament atrag atenția apărării și se solicită un control psihiatric. Mai
mulți psihiatrii de succes ajung la aceeași concluzie – Milligan suferă de
personalitate multiplă, și pentru prima dată în istorie acesta este declarat
nevinovat din cauza acestei bolii.
Lumea se împarte în două tabere – cei care cred în
diagnostic și vor să îl ajute să se facă bine și cei care îl consideră doar un
violator viclean care vrea să scape de închisoare.
Două întrebări m-au presat pe parcursul lecturii:
- Le
afectează mai puțin pe femeile violate, faptul ca Billy suferă de
personalitate multiplă?
- Cum
poate Billy să răspundă pentru aceste fapte dacă nu își aduce aminte să
le fi comis?
Oricum aș răspunde la aceste întrebări,
este greșit.
Copilăria lui Billy este un șir de
evenimente de coșmar – tatăl biologic se sinucide, incapabil să facă față unei
vieți de familie, cade pradă jocurilor de noroc, mama lui arată o neglijență
ieșită din comun, iar tatăl lui vitreg este pur și simplu sadic, abuzându-l în
repetate rânduri, nu este de mirare că Billy s-a rupt în douăzeci și patru de
bucăți.
„În
acel moment, mintea lui, sentimentele și sufletul i s-au rupt în douăzeci și
patru de bucăți.”
Cartea este de o duritate extremă, unele
pasaje sunt pur și simplu rupte dintr-un film de groază: „l-a dus dincolo de lanul de porumb, i-a dat o lopată și l-a pus să
sape...[...] L-a agresat sexual pe Billy și l-a amenințat că îl îngroapă de viu
dacă îi spune mamei. Chiar l-a îngropat pe copil, lăsându-i doar o țeavă prin
care să respire...Înainte să-l dezgroape, a urinat prin acea țeavă pe fața
copilului”, pe atunci Billy avea paisprezece ani. De asemenea, întâmplările din
închisoare sau în spitalele de boli mintale sunt dureroase, Billy suferind tot
felul de abuzuri.
„Știm
bine că o lume fără durere este o lume fără simțire...dar o lume fără simțire
înseamnă o lume fără durere.”
Personalitățile predominante ale lui
Billy acționează de obicei cu cele mai bune intenții, cele care mi-au plăcut
cel mai mult sunt:
- Billy
– personalitatea de bază;
- Ragen
– el este protectorul și păstrătorul urii, apare când simte că o altă
personalitate este în pericol, vorbește sârbo-croata, are abilitatea de a
controla fluxul de adrenalină și este priceput în materie de armament;
- Arthur
– el este englez, lipsit de emoții, studiază cărți de medicină și este
personalitatea rațională; împreună cu Ragen încearcă să controleze pe cât
posibil ce personalitate “iese la lumină”;
- Allen
este maestrul vorbelor, manipulator, pictează portrete și cântă la tobe;
- Tommy –
vulcanic, priceput la electronică, pictează peisaje și este maestrul
evadărilor;
- și 7.
Danny și David sunt personalitățile emotive, responsabile cu trăirea
emoțiilor și a durerii;
- Christene
– are doar trei anișori și este copilul care stă la colț;
În afară de personalitățile care “ies la lumină” în mod frecvent, în corpul lui Billy mai sunt și indezirabilii – nume
pus de Arthur. Aceștia și-au pierdut dreptul de a mai ieși la suprafață
deoarece au avut comportamente necuviincioase – au fost violenți, traficanți de
droguri, egocentrici, șarlatani etc.
Concluziile cu care am rămas după ce
am finalizat cartea sunt:
· Înainte să te apuci să judeci,
întoarce situația pe toate părțile. Sau și mai bine, pe cât posibil, nu mai
judeca;
· Niciun om nu este în totalitate bun
sau rău;
· Niciun om nu se naște rău;
· Neglijența creează monștrii;
· Iubirea, comunicarea, înțelegerea
pot topi orice inimă.
