Zile de Crăciun

Autor: Jeanette Winterson

 Titlu original: Christmas Days 

 Perioada sărbătorilor aduce cu sine sentimente și trăiri pe care le credeai uitate, doar că sunt îmbrăcate în beteală, cadouri și delicii culinare. Pentru mine, aceasta este o retrospectivă a anului ce trece și a obiectivelor pentru noul an.

 “Viitorul nu e bătut în cuie, dacă nu-l lăsăm să fie.” 

 “Unele amintiri însă par să nu se schimde deloc. Sunt la fel de dureroase și azi. Și chiar și atunci când nu rememorăm conștient anumite lucrurim ele par să-și amintească de noi.” 

 Cartea de față mi-a plăcut tocmai pentru că m-a purtat prin toate stările specifice sărbătorilor de iarnă, fiind un bilet de călătorie spre inima Crăciunului. Autoarea adaugă praf magic în fiecare povestioară și câte o pildă pentru a-ți hrăni înțelepciunea.

 “…dar oamenii pleacă mereu mai departe. Nut e poți baza pe oameni; știe asta.” 

 “Poate că alții nu se vor căi pentru răul pe care ni l-au făcut, dar poate că noi nun e putem căi pentru răul pe care ni l-a, făcut nouă înșineș răul asupra noastră.” 

 Poveștile sunt despre prietenie, dragoste, bunătate, speranță și despre ce nu este Crăciunul – consumerism. Din păcate ne pierdem în detalii în această perioadă și magia sărbătorilor se duce puțin câte puțin.

 “De ce am învățat să ne grăbim în fiecare zi când fiecare zi e tot ce avem?” 

Cele trei povești horror “Crăciun întunecat”, “Al doilea cel mai bun pat” și “O poveste cu stafii”, mi-au plăcut în mod deosebit, fiind adeptă a genului.

 “Suntem oameni, nu mașini. Avem și noi zile proaste. Avem probleme mintale. Suntem inspirați, și totuși dăm greș. Nu suntem unidimensionali. Avem inimi ce se frâng și suflete cu care nu știm ce să facem. Ucidem și distrugem, dar și construim și facem lucrurile posibile.” 

 Rețetele povestite cu umor și melancolie de către autoare m-au ajutat să o cunosc mai bine și să o îndrăgesc. Aceste rețete sunt cireașa de pe tort.

Seria Helen Grace

Seria Helen Grace

Autor: M. J. Arlidge

Această serie m-a ținut cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină.

Autorul pare să evoce acțiunile exact în modul în care au loc, fără să înfrumusețeze sau să îndulcească faptele, iar personajele sunt foarte bine conturate. Am apreciat în mod deosebit povestea fiecărui personaj - chiar și personajele negative au o poveste aparte și oarecum ești tentat să empatizezi cu ele, să le compătimești, fiecare dintre acestea a dus o viață mai puțin fericită.

Volumul 1: Ghici cine moare primul

Cartea începe subit cu un cuplu: un el și o ea într-o piscină veche, fără șanse de evadare, un pistol și un apel telefonic. Miza este “ori ucizi, ori ești ucis”.

"Martina. Zăcea acolo, neclintită și țeapănă. Veniseră două, iar acum pleca una singură. Caroline a zăbovit în prag. Câtă vreme rămânea înăuntru, era o victimă. Odată ce pășea afară, devenea o criminală." 

Victimele răpite și supuse la inaniție și crimă nu sunt deloc puține, jocul fiind același – din acest joc ieși distrus indiferent dacă ești cel care ucide sau ești cel care a ucis.

Helen Grace, ambițioasă și independentă, caută cu inteligență indiciile pentru a rezolva misterul din spatele crimelor.

Întrebările acesteia sunt numeroase: De ce câte două victime? Care este legătura dintre ele? Îi sunt aceste persoane cunoscute? Este într-adevar cel ce omoară mai slab? Și cât de mult te schimbi după ce ești obligat să faci așa ceva?

"De ce? Pentru că este așa de șireată, așa de organizată și în același timp extrem de subtilă. Cum își alege victimele? Și de ce? Urăște ambele persoane răpite sau doar pe una singură? Cum poate să prevadă rezultatul? Îi pasă care moare și care trăiește? De ce tocmai acestea? Ce i-au făcut?" 

Am apreciat că personajul principal își asumă toate deciziile luate, bune sau rele, fiind responsabilă și acceptându-și neajunsurile.

"Helen se construise cu bună știință ca o enigmă. Avea o carapace groasă pe care o prezenta lumii și care o definea - solidă, rezistentă, incapabilă de ezitări sau regrete. Ea știa prea bine cât de departe de realitate era această imagine, dar uimitor de multă lume o lua de bună. Întotdeauna ne punem mai degrabă la îndoiala pe noi înșine decât să ne îndoim de ceilalți [...]" 

La sfârșitul poveștii ea fiind pusă în aceeasi situație. Ucide sau este ucisă?

Volumul 2: Ghici ce-i în cutie

Începutul acestui volum prezintă scena în care un bărbat dornic de “distracție” este ucis, iar inima acestuia este trimisă într-o cutie soției.

Criminalul continuă să vizeze bărbați însurați care caută aventuri cu prostiutuate. Într-un fel volumul te face să îi dai dreptate într-o oarecare măsură criminalului deși într-un mod mai puțin ortodox.

Încă de la începutul poveștii, Helen Grace intuiește că nu va fi o singură victimă și știe că au de-a face cu un criminal meticulos și inteligent.

Pe parcursul investigației apar o serie de obstacole menite să îngreuneze ancheta, Helen Grace fiind pusă față în față cu deznădejdea. Aceasta se reîntâlnește cu trecutul ei, fiind și ea victimă a abuzurilor sexuale. De asemenea, empatizează cu criminalul, înțelegându-i ura simțită față de victime, care nu sunt deloc modelul unor persoane etice.

“Când ești implicat într-o investigație de o asemenea magnitudine, devii complet obsedat. Te bântuie zi și noapte. Cu cât se prelungește mai mult, cu atât mai lesne riști să orbești, să-ți pierzi simțul orientării și claritatea viziunii.”

În acest volum, viața lui Helen Grace se deschide un pic mai mult sub ochii cititorului, ea impresionând prin curajul de care a dat dovadă, puterea de a trece peste unele greutăți și inteligența acesteia care o ajută să pună cap la cap indiciile pentru a rezolva cazul.

Sfârșitul nu este deloc previzibil ci este chiar tulburător.

Volumul 3: Casa păpușilor

Acesta începe la fel de subit, în mijlocul acțiunii, cum autorul deja ne-a obișnuit: cu răpirea unei tinere și cadavrul alteia cu trăsături asemănătoare găsit pe o plajă.

“Ruby dădu perna la o parte și se ridică în capul oaselor. Deschide gura ca să spună ceva, dar nu scoate decât un sunet slab – corpul îi împietrise de spaimă. Se dusese la culcare în patul ei plăcut, confortabil. Dar se trezise într-o pivniță rece, întunecoasă”.

“Ce se auzea ? Era de sus sau de jos, de-acolo? Același zgomot. Pași. Erau pași, mai mult ca sigur. Se apropiau. Se opriră în fața ușii. Ruby sări în picioare conștientă de primejdie.”

Helen Grace este iar pusă față în față cu un criminal în serie încercând să înțeleagă modul acestuia de acționare, caracteristicile similare ale victimelor, simbolul tatuajului - o mierlă albastră.

Și în acest volum continuăm să o cunoaștem mai bine pe Helen care ne lasă să vedem și o latură a ei ceva mai caldă și mai sensibilă. Atât ancheta cât și invidia nemărginită a șefei sale Ceri Hardwood o copleșesc, în unele momente, pe aceasta. Dorind să afle unde se află nepotul ei, ea devine vulnerabilă lăsând loc unei curse mișelești întinsă de șefa ei.

De această dată am fost impresionată de natura criminalului diferențiindu-se de primii doi, dar din păcate având un trecut la fel de întunecat ca și cei din primele două volume.

De asemenea, mi-a plăcut și faptul că accentul nu mai cade pe crime ci pe frământările prin care trece una dintre victime.

 “În adâncul sufletului ei, Ruby știa că va continua să sufere până la ultima suflare. Nu exista scăpare și locul acela – casa aceea bizară pentru păpuși – avea să fie mormântul ei”.

Volumul 4: Ghici care-i mincinosul

Acesta este volumul care m-a surprins cel mai mult prin modul diferit în care acționează criminalul. Dacă până acum aveam de-a face cu crime destul de terifiante dar singulare, de data aceasta victimele vor fi supuse incendiului.

Trei incendii pornesc aproape simultan. Care este legătura dintre ele? Cât de planificate sunt acestea? Și care sunt persoanele vizate să piară în furia focului?

Ca și în celelalte volume criminalul este prezentat tot ca fiind inteligent și atent, provocând-o pe Helen Grace să apeleze la toată inteligența sa pentru a-l identifica.

“Întotdeauna nimerea acolo unde nici îngerii nu îndrăzneau să intre. Helen avea încredere că se poate descurca singură, dar niciodată nu știai cum va evolua o situație. În plus, norocul nu ținea la nesfârșit.”

Nu este deloc ușor să îți dai seama de motivele criminalului și de modul în care își alege victimele, acestea părând oarecum aleatoare. Totuși aceste serii de incendii te fac să te  gândești la un strigăt de ajutor al criminalului.

“Nu-i păsa nimănui de mine și acum, când am trecut de partea îngerilor, de ce m-aș opri? Am facut deja prea multe și drumul ce se întinde în fața mea e lung. Mai sunt atâtea de făcut. Mă bușește râsul doar când mă gândesc.”

“Ieșiți vreodată din corpul vostru și vă uitați la voi? Eu fac asta tot timpul. Ce văd? Furnici, tone de furnici mici, care aleargă de colo până colo, cățărându-se una peste alta. Panică, panică, panică. Și ce facem cu furnicile? Le călcăm. Le călcăm fără milă, până când nu mai mișcă.”

Criminalul de data aceasta nu mai acționează singur, ci are un ajutor loial care îngreunează destul de mult ancheta, reușind să o încurce pe Helen Grace.

“Visase de atâtea ori acest moment, își văzuse cu ochii minții propria distrugere, într-o explozie zguduitoare de sânge și oase. Ori de câte ori se întuneca și rănile ei se redeschideau, tânjea după o clipă ca asta. Dar lucrurile stăteau diferit acum, când locomotiva se năpustea spre ea și conducătorul gesticula înnebunit să se dea la o parte. Zâmbi, îi arătă degetul mijlociu și se dădu din fața monstrului care scrâșnea, apoi porni la drum calmă.”

Recomand cu drag această serie care m-a ținut în suspans și care m-a făcut să empatizez cu orice personaj, negativ sau pozitiv. Criminalii sunt la rândul lor victimele unor copilării nefericite, astfel că, atunci când își găsesc sfârșitul tragic nu poți rămâne imun la emoții…sau să te bucuri pur și simplu că s-a terminat.

Iubire monstruoasă

Autor: Carol Topolski

Titlu original: Monster Love

Aceasta este cu siguranță cea mai bolnavă carte pe care am citit-o. Brendan și Sherilyn sunt o pereche de îndrăgostiți inseparabili, suflete-pereche. Aceștia simt că iubirea lor începe să se clatine, când în viața lor apare Samantha, fetița lor. Micuța este văzută imediat ca un dușman care încearcă să pătrundă între ei, așa că se simt îndreptățiți să o supună la o mulțime de chinuri, până când o lasă să moară de foame, în cușca în care o țineau.

Cartea este scrisă sub formă de mărturisiri, ale persoanelor cu care au avut contact, dar sunt prezente și mărturisirile lor.

“E ciudat, aștepți toată viața un criminal, și apoi apar doi deodată.”

Mărturisirile persoanelor cu care nu au interacționat foarte mult sunt firești, aceștia fiind îngroziți de ce monstruozitate au putut să facă aceștia. Din categoria acestor persoane fac parte: vecina, asistenta socială, polițiștii care au găsit-o pe Samantha, jurații, colegii de birou.

“Mă gândesc Oare ce simțea? Ce simțea? S-o fi speriat atunci când cei care au întemnițat-o au încetat să apară? O fi țipat fără să o asculte cineva? Sau era deja obișnuită cu această viață plină de suferință, încât a acceptat această ultimă etapă ca fiind o altă etapă a existenței ei….”

Pe de altă parte, cele mai apropiate persoane din copilăria lor, vin cu niște mărturisiri tulburătoare, aproape că unii dintre ei se așteptau la acest lucru. Cu persoane de acestea în jurul lor, aproape că ajungi să îi înțelegi. Aproape...dar totuși NU.

Cireașa de pe tort, este reprezentată de felul detașat în care povestesc cei doi situația. Ei se consideră victime și consideră că au învins când au ucis copilul. Au pasaje pur și simplu tulburătoare, în care își exprimă iubirea pentru Fulg, pisica lor, dar nu și pentru Samantha pe care o numesc pur și simplu „fata”.

“I-am mirosit singularitatea – era singularitatea mea. I-am gustat autosuficiența – autosuficiența mea. Am văzut forma singularității lui. A mea. Pentru prima dată în viață voiam să fiu cu cineva, să-i permit să se apropie destul de mult încât respirația lui să o respire pe a mea.”

“Noi nu aveam nevoie de cuvinte. Cuvintele ar fi interupt ceea ce pe noi ne făcea identici.”

Ambii fac parte din familii destrămate și se întâlnesc ca prin minune: două boabe într-o păstaie.

Mama lui Sherilyn o consideră încă de la naștere un extraterestru și încearcă să se descotorosească de ea, are nenumărate episoade în care ajunge la spitalul de nebuni și îi mor mai mulți copii. Tatăl acesteia, este mereu alături de mama ei, dar situația îl depășește și o ia la vale.

“Puteai să stai o zi întreagă cu ea și seara să nu știi cu nimic mai mult decât știusei dimineața. Te uitai la ea și nu vedeai nimic..”

Tatăl lui Brendan îl vede pe acesta vinovat de moartea mamei lui, Angela. Aceasta moare în urma unei tumori și e singurul personaj care mi-a plăcut.

Nici nu pot să zic că mi-a plăcut aceasta carte...mi s-a părut mai mult o nebunie totală.

Întreab-o pe Alice

Titlu original: Go Ask Alice

Autor: Anonim

Subiectul acestei cărți este reprezentat de o adolescentă de 15 ani, faptul că nu i s-a spus numele nu m-a făcut să o îndrăgesc mai puțin.

“De fapt, înțeleg atât de puține lucruri, că nici măcar nu știu cum de pot să exist.”

Aceasta notează în jurnalul ei toate problemele și temerile ei. Fiind introvertită, nu reușește să se adapteze foarte ușor, așa că este foarte entuziasmată când este invitată la o petrecere de către Jill. Din păcate, persoanele din jurul ei nu reprezintă cele mai bune exemple și o introduc în lumea drogurilor.

“Uneori cred că încercăm cu toții să fim umbre ale noastre, cumpărăm aceleași discuri și alte chestii, chiar dacă nu ne plac. Copiii sunt ca niște roboți de pe o linie de asamblare, iar eu nu vreau să fiu un robot!”

Ea realizează că nu este pe drumul cel bun și ar vrea să se oprească, dar totodată simte ca nu este înțeleasă de familia ei. Se luptă cu schimbări de atitudine, specifice oricum vârstei, cu sau fără droguri – dansează debordând de entuziasm, își iubește familia și îi este profund recunoscătoare ca mai apoi să cadă în extrema cealaltă în care se simte singură, neînțeleasă și deprimată.

“Mintea mea gonea cu o mie de kilometri pe minut și n-ajungea nicăieri.”

Calea ei nu este ușoară, deși încearcă uneori din răsputeri să iasă din ghearele drogurilor, alunecă iar si iar, de fiecare dată mai rău. M-a întristat foarte mult când accentua că nu poate discuta cu nimeni despre temerile ei și alegea să sufere singură.

“Dar nu ascultă! Pus și simplu nu pot sau nu vor să ne asculte, iar noi, copiii, ajungem în același colț frustrant, pustiu, singuratic, și n-avem pe nimeni cu care să comunicăm verbal sau fizic”

După părerea mea cartea ar trebui citită atât de părinți, cât și de adolecenți și nu numai, pentru a înțelege cât de neputincios te simți ca adolescent. Comunicarea și încrederea nu ar trebui să lipsească din această perioadă delicată.

“Înainte credeam că sunt singura care simte lucruri, dar în realitate sunt doar o părticică infimă dintr-o omenire plină de durere. E mai bine că majoritatea oamenilor sângerează pe dinăuntru, altfel lumea asta ar fi un pământ crud și mânjit cu sânge.”

Cimitirul animalelor

Titlu original: Pet Sematary

Autor: Stephen King

Cimitirul animalelor este o carte scrisă genial care te introduce foarte ușor în poveste și nu te mai lasă să îi dai drumul din mână, deși te înfioară. Mi-a plăcut mult cum au fost construite personajele și modul în care îi treceau gândurile prin minte lui Louis – nebune, obsedante, absurde, "hai-hui".
Cu siguranță nu mă voi opri doar la cele 2 cărți citite de acest autor: cartea de față si Carrie.
Louis împreună cu Rachel și cu cei doi copii, Eileen și Gage, se mută din Chicago in Ludlow, pentru postul de doctor de la Universitatea din Maine. Ajunși extenuați la noua locuință sunt încercați de niște presimțiri sumbe cu privire la loc, dar le pun pe seama oboselii.

“Acesta era misterul. Și indiferent cât de bine credeai că îți cunoși partenerul de viață, se putea întâmpla, uneori, să te izbești de ziduri mute sau să te prăvălești în prăpăstii.“

În timp ce despachetează, aceștia fac cunoștintă cu vecinul lor Judson Crandall. Acesta va deveni foarte apropiat familiei Creed, Louis considerându-l uneori ca un tată. Bătrânul îi avertizează încă de la început că drumul din fața casei face multe victime, mai ales în rândul animalelor, întrucât Eileen avea un motan pe nume Church.

“Pisicile sunt gangsterii lumii animalelor: trăiesc în afara legii și, deseori, mor acolo. Foarte multe pisici nu apucă să îmbătrânească lângă focul din sobă.”

Familia Creed se acomodează în noua locuință și Jud chiar le prezintă Cimitirul animalelor, un loc din apropierea casei și încărcat cu povești străvechi. Rachel va fi afectată imediat de acest loc pentru că îi dezgroapă amitiri vechi despre moartea surorii ei, Zelda. Aceasta a murit în urma unei boli grele care practic a desfigurat-o și a făcut-o să se comporte ca un monstru. În momentul în care Zelda a murit, era doar Rachel acasă și avea doar 8 ani.
În prima zi de lucru a lui Louis studentul Victor Pascow moare în urma unui accident, dar nu înainte să îl avertizeze despre Cimitirul animalelor. În curând Louis va trece aceste avertismente doarece motanul Church moare. Jud este cel care îl introduce în taina cimitirului indienilor Micman. Aceștia vor de trece de trunchiurile de copac, dincolo de Cimitirul animalelor, ignorând mesajele de avertizare a lui Pascow din vis. Drumul va fi anevoios și sinistru, până ajung în locul în care Louis îl va îngropa pe Church.

“Ești un om bun, Louis, da’ pui prea multe întrebări. Câteodată, oamenii trebuie să facă lucrurile care cred că se cuvin să le facă. Despre care cred în inima lor că se cuvine să le facă, vreau să zic.“

A doua zi, motanul se întoarce, dar schimbat, duhnind a moarte, plin de noroi și parcă fiind acționat de o fortă malefică.

“Dacă era câine, am fi observat mai bine schimbarea, gândi Louis, însă pisicile sunt animale al dracului de independente. Independente și ciudate. Ba chiar sinistre.“

Un scurt timp lucrurile vor merge mai bine, până când mezinul familiei este accidentat mortal de un camion.

“Probabil că nu este bine să ne imaginăm că ar exista vreo limită a ororilor pe care le poate trăi mintea omenească. Dimpotrivă, se pare că se obține un efect exponențial atunci când bezna devine tot mai adâncă - și, oricât de greu ne-ar fi să recunoaștem, experiența omului are tendința, în multe privințe, de a aduce argumente în favoarea ideii că, în cazul în care coșmarul devine sufficient de întunecat, oroarea țese altă oroare, o nenorocire întâmplătoare dă naștere altor nenorociri nu tot atât de întâmplătoare, până când, în cele din urmă, întunericul pare să acopere totul. Și cea mai cumplită întrebare dintre toate este: cât de multă oroare poate suporta mintea omenească, păstrându-și încă sănătatea neștirbită și alertă?“

Va accepta Louis moartea copilului său, cunoscând tainele cimitirului indian, sau va risca să îl aducă la viață pe Gage ignorând consecințele nefaste? Ce se întâmplă mai departe va las pe voi să aflați.

Oscar și Tanti Roz

Titlu original: Oscar and the Lady in Pink

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Oscar, “omulețul” care trăiește 110 ani în 11 zile nu are cum să nu te facă să nu îți analizezi viața și chiar pe tine însuți.

În urma poveștii acestuia, realizezi că de cele mai multe ori ești atât de egoist încât tinzi zi de zi să iei totul de-a  gata și să nu mai apreciezi darul vieții deloc.

„Se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”

La cei 10 ani ai lui, Oscar dă dovadă de o înțelepciune ieșită din comun și cu ajutorul prietenei sale Tanzi Roz devine un tânăr responsabil, un adult atent, un bătrânel înțelept, dar cel mai important – un om care dăruiește, care se dăruiește pe sine, învățându-i pe ceilalți să aprecieze viața.

„(…) privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru întâia oara.”

La sfatul lui Tanti Roz, Oscar îi scrie în fiecare zi Lui Dumnezeu cerându-i anumite lucruri sau mulțumindu-i pentru ziua trăită.

În 11 zile acest omuleț trăiește o viață complexă, cunoscând adolescența, iubirea, responsabilitatea sentimentelor, înțelepciunea bătrâneții; așa încât la cei 110 ani moare lăsând la căpătâiul lui o pancarta pe care scria: “Numai Dumnezeu mă poate trezi”.

„Întrebările cele mai interesante rămân întrebări. Ele întrețin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că”: Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.”

Am citit această carticică emoționantă pe nerăsuflate trecând prin o grămadă de stări: am râs, am plâns, am iubit viața, am compătimit, iar la finalul acesteia m-am oprit un timp să meditez.

Marile minciuni nevinovate

Autor: Liane Moriarty

Titlu original: Big little lies

Jane, se hotărăște să se mute, împreună cu băiețelul ei Ziggy, în orășelul Pirriwee. Pe drumul spre orientarea școlară, aceasta o întâlnește pe Madeline cu o gleznă scrântită – în mijlocul lucrurilor cum îi este specific.

“Madeline se hrănea cu conflictele și nu era niciodată mai fericită decât atunci când era revoltată.”

Madeline o consideră pe Jane o mamă prea tânără pentru a fi singură, așa că o ia sub aripa ei, dorință care vine și din faptul că a fost și ea o mămică singură, cu prima ei fiică Abigail.

Acestea două, împreună cu Celeste reprezintă personajele principale, personaje care mie mi-au plăcut foarte mult:

Jane – persoană timidă, la locul ei, anxioasă, nu îi place să iasă din tipar cu nimic, dar care are un secret care va marca sfârșitul cărții.

“Fiindcă trăim într-o societate obsedată de frumusețe, în care lucrul cel mai important pe care îl poate face o femeie e să devină atrăgătoare pentru bărbați.”

Madeline – femeia impulsivă, gata de atac, are doi copii cu Ed (Chloe și Fred) și pe Abigail din prima căsătorie cu Nathan. Ea nu îl va putea ierta pe Nathan ca le-a părăsit și mai mult de atât nu poate suporta că acesta și-a refăcut viața cu Bonnie și a ales să locuiască tot în Pirriwee.

“Nu e niciodată o greșeală să bei șampanie. Aceasta fusese întotdeauna deviza lui Madeline.”

Celeste este femeia frumoasă, bogată, cu o căsnicie perfectă, invidiată de toți, dar nimeni nu știe că de fapt este victimă a violenței domestice și pune în balanță în mod constant dacă să își părăsească soțul. Aceasta are doi copii gemeni: Josh și Max.

“Dintr-un motiv necunoscut, când era doar ea cu Madeline, era totul în regulă. Personalitatea ei părea intactă când erau doar ele două.”

 “Încerc să-l îmbunez. Încep să merg în vârful picioarelor, dar în același timp mă evervez că trebuie să merg în vârful picioarelor, așa că uneori încetez să o mai fac, și calc apăsat. Îl irit dinadins, fiindcă sunt supărată pe el și pe mine însămi, pentru că trebuie să am grijă. Și atunci se întâmplă iar.”

 “Nu spusese nimănui. O ținuse pentru sine și se prefăcuse că nu însemna nimic și de aceea ajunsese să însemne totul.”

Acțiunea se învârte în mare parte în jurul școlii și al barului lui Tom, Blue Blues. Momentul care practic declanșează acțiunea romanului este reprezentat de Amabella care îl acuză pe Ziggy că a strans-o de gât. Renata, mama acesteia, nu va sta cu mâinile în sân și pe parcursul cărții va încerca să obțină exmatricularea lui Ziggy.

“Își cunoștea cineva cu adevărat copilul? Copilul tău era un mic necunoscut, veșnic în schimbare, dispărând și prezentându-se din nou în fața ta. Noi trăsături puteau să apară peste noapte.”

Desfășurarea acțiunii este una încâlcită, plină de situații neprevăzute ce vor duce la o crimă, iar declarațiile personajelor mi s-au părut cireașa de pe tort.

Cartea îmbină mai multe teme printre care: violența domestică, problemele unui părinte singur, adulterul, depășirea unei căsnicii eșuate, echilibrul dintre carieră și postura de parinte, dar cea mai importantă este cea a prieteniei.

“Geoff i-a spus lui Abdrew Faraday la o partidă de squash, iar Andrew i-a spus lui Shane, care i-a spus lui Alex. Bărbații sunt niște mincinoși incredibili.”

Mi-a plăcut mult cartea și m-a dus cu gândul la serialul Neveste Disperate pe care l-am îndrăgit.

Băiatul cu pijamale în dungi

Titlu original: The Boy in Striped Pyjamas

Autor: John Boyne

Cartea de față m-a captivat încă de la primele pagini, se citește foarte ușor, iar gândurile lui Bruno, băiețelul de 9 ani, sunt de-a dreptul ingenioase.

Acțiunea se petrece în Berlin în timpul celui de-al doilea război mondial si îi are în centru pe Bruno și pe familia acestuia: tata zis “Comandantul”, mama si Gretel numită și “Cazul fără speranță”.

Familia lui Bruno este nevoită să se mute din casa lor frumoasa cu 5 nivele, la Out-With din cauza serviciului important al tatălui lui. Bruno nici nu poate pronunța numele noii lui locuințe, atrăgând ironia surorii sale, care nu pierde nicio ocazie sa fie sarcastică cu el.

În noua sa locuință, Bruno găsește o cu totul altă lume, fără prietenii lui, simțindu-se foarte singur. Aici era doar familia lui, soldații care mărșăluiau peste tot și de la fereastra camerei lui putea vedea niste “copii nu foarte prietenoși”, îmbrăcați în pijamale în dungi, dincolo de gardul ghimpat.

“În depărtare se vedea poarta, care ducea la drumul care ducea la gară, care ducea acasă, dar ideea de a merge acolo, ideea de fugi și a rămâne singur fără nimeni altcineva era și mai neplacută decât ideea de a rămâne.”

“Nu provoca răul gândindu-te că e mai dureros decât e în realitate.”

Zilele lui Bruno trec monotone, plângându-și de milă si fiindu-i dor de casa lui din Berlin, până când îl întâlnește pe Shmuel, un băiat evreu de aceeași vârstă cu el, născut chiar în aceeași zi, aflat de cealaltă parte a gardului. Între aceștia se va înfiripa o prietenie foarte frumoasă, întâlnindu-se în mod regulat pentru a vorbi.

“Când văzu că punctul devenise pată, care devenise strop, care devenise o siluetă, care devenise un baiat, Bruno încetini pasul.”

Lumea crudă văzută prin ochii copiilor este mai mult decât înfiorătoare. Shmuel fiind direct supus abuzurilor făcute de soldați, atât lui cât și semenilor săi, iar Bruno care asista indirect la furia locotenentului Kotler asupra chelnerului, Pavel, sau asupra lui Shmuel nu au cum să nu te marcheze.

“Foarte încet se întoarse și se uită la Shmuel, care nu mai plângea, ci privea în jos, părând că încearcă să-și convingă sufletul să nu mai rămână în trupul lui firav, ci să iasă afară, să zboare pe ușă și să se ridice la cer, alunecând printre nori până ce va ajunge departe de aceste locuri.”

Sfârșitul este sfâșietor. Această carte va rămâne multă vreme în sufletul meu.

Anul în care am zis DA

Titlu original:Year of Yes

Autor: Shonda Rhimes

Dacă sunteți interesati de persoana care stă în spatele serialelor ‘Grey’s Anatomy’, ‘Scandal’ si ‘How to get away with murder’, cartea “Year of Yes” a Shondei Rhimes sigur vă va face cunoștință cu aceasta.

“Year of Yes” este o carte despre oamenii sensibili, introvertiți care nu reusesc să iasă din carapacea lor decât cu eforturi “supraomenești”.

Shonda oscilează între dorința de a rămâne în zona de confort și dorința de a străluci.

 Practic acțiunea pornește de la fraza rostită de ziua Recunoștinței de către sora Shondei: “Tu niciodată nu spui DA”. Din acest moment viața celei din urmă începe să se schimbe radical, invățând să își spună “Da” sie-și în primul rând.

“Ditch the dream. Be a does not a dreamer”

Cartea este scrisă ca autocritica, prezentând cele mai profunde si mai haioase gânduri ale acesteia.

“Tomorrow is going to be the worst day ever for you”

În perioada anului “DA” în calea Shondei apar tot felul de încercări care o provoacă și o “cresc” într-o manieră frumoasă. Aceasta învață să se accepte și mai mult de atât chiar să se iubească și să fie o inspirație.

Shonda își arată slăbiciunile și este conștientă de temerile ei: teama de singuratate, de ridicol sau teama de a fi catalogată “mai presus de ceva” pe care orice om le simte la un moment dat.

Feminista convinsă, reușește cumva să echilibreze o carieră de success, educația și creșterea a trei fetițe, o familie numeroasă și o viață amoroasă.

Pentru mine, aceasta carte a fost o gură de aer proaspăt, introvertita fiind. Până la urmă esența vieții este iubirea pe care o împarți,  pe care o reverși asupra ta si pe care o primești.

Grădina cu fluturi

Autor: Dot Hutchison
Titlu original: The Butterfly Garden

Prezentare:

"Lângă un conac impresionant se află o grădină.

În această grădină cresc flori luxuriante, arbori seculari și… o colecție de prețioși fluturi: tinere femei care au fost răpite și atent tatuate pentru a semăna cu noile lor nume date. Supraveghetor este Grădinarul, un bărbat aspru, delirant și întunecat, obsedat cu capturarea și păstrarea specimenelor sale atât de prețioase.

Atunci când este descoperită grădina, o supraviețuitoare este adusă pentru interogatoriu. Agenții FBI Victor Hanoverian și Brandon Eddison sunt însărcinați cu descurcarea ițelor unuia dintre cele mai lugubre cazuri din întreaga lor carieră. Însă fata, cunoscută doar sub numele de Maya, este ea însăși un puzzle care trebuie descifrat.

Pe măsură ce povestea ei avansează, aruncând lumină asupra vieții în Grădina cu Fluturi, Maya dezvăluie vechi dușmănii, noi izbăviri și faptele tulburătoare ale unui bărbat care nu pregetă cu nimic în a-și proteja propria sa versiune asupra frumuseții. Iar cu cât mai multe detalii ies la suprafață prin povestea fetei, cu atât mai mult agenții se gândesc la ce încă oare le mai ascunde ea…"

Părerea mea:

Titlul și coperta m-au atras de la început, iar conținutul nu m-a dezamăgit deloc. M-am afundat cu totul în această poveste și cred că o voi mai păstra vie în memorie multă vreme.
Acțiunea are loc într-o superbă grădină, dar nu orice fel de grădină. Aici sunt aduse fetele capturate de Grădinar, care le tatuează fluturi pe spate sau pe față, în funcție de cât de credincioase îi sunt. Măcar dacă s-ar opri aici, dar pe lângă acestea, le violează și le ucide când acestea ating vârsta de 21 de ani. El crede că la această vârstă fetele ating maximul de frumusețe, așa că le ucide și le pune într-o vitrină cu rășină.
Într-un mod bolnav, el adoră vitrina și încă își exprimă iubirea grotească față de fete chiar și după moartea acestora, considerând că le face un bine și că este un mod în care nu vor fi uitate niciodată.

„Bărbatul ăla avea un talent infinit în a vedea doar ceea ce voia să vadă.”

Pentru Fluturi, vitrina reprezintă dovada clară ca moartea este mai aproape decât ar trebui.

„Dacă speranța ni s-a dus într-o singură noapte, sau într-o zi, sau într-un minut, e ea mai puțin pierdută? Tot ceea ce vedem este doar un vis într-un alt vis.”

„Fluturii adevărați pot zbura departe, unde să nu fie prinși. Fluturii Grădinarului nu puteau decât să cadă, dar și asta foarte rar.”

Maya, personajul principal, este o persoană foarte inteligentă și misterioasă care profită deseori de răbdarea agenților FBI. Am plăcut-o încă de la început.

„Oamenii calzi și iubitori care au nevoie disperată de a fi aprobați de ceilalți cad victime ale sindromului Stockholm, iar noi, restul, cădem pradă pragmatismului. Dat fiind că am văzut ambele cazuri la alții, eu merg mai degrabă pe pragmatism.”

Aceasta povestește cu sânge rece ororile prin care trecea ea și ceilalți Fluturi. După ce Lyonette, care îi devine prietenă, o introduce în grădină, aceasta încearcă să se integreze și să ajute fetele cât poate.

Ea a avut o copilărie dezastruoasă, având niște părinți care nu o doresc și încearcă să scape de ea cu orice preț.

„Nu e o chestie fantastică? Fiecare copil ar trebui să fie obligat să asiste opt luni de confruntări între părinți, în care fiecare explică de ce nu îl dorește.”

Astfel ajunge la Buni, o persoană sfârșită înconjurată de animale împăiate, care se poartă ca și cum Maya nici nu ar fi acolo. După un timp scurt Buni moare și Maya este forțată să se descurce singură pornind spre New York. În New York se angajează la un restaurant unde în sfârșit își găsește un fel de familie în fetele cu care locuiește.

După ce Lyonette moare, Maya preia atribuțiile acesteia, devenind o persoană de nădejde în grădină.

„Aș fi putut să fiu fetița cu chibrituri și să-mi aprind iluziile într-o peșteră, să mă pierd în căldura lor până când strălucirea avea să dispară și eu să rămân din nou în Grădină.”

Din cauza modului direct de a fi, ea reușește să capteze atenția Grădinarului și a fiului cel mic, Desmond. Cel din urmă este o persoană care vrea cu orice preț să fie bună, dar din păcate este destul de laș. Totuși, chiar și așa, va juca un rol important în poveste.

„Era fragil într-un mod în care tatăl și fratele lui nu erau, era cineva care dorea să fie bun, să ia alegerile corecte, doar că nu știa cum.”

În această poveste frumusețea este prezentată într-un mod înfiorător, iar prieteniile pe cât sunt de ciudate, pe atât sunt de legate.

„Ca și frumusețea, disperarea și teama erau la fel de comune ca a respira.”