Seria Helen Grace

Seria Helen Grace

Autor: M. J. Arlidge

Această serie m-a ținut cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină.

Autorul pare să evoce acțiunile exact în modul în care au loc, fără să înfrumusețeze sau să îndulcească faptele, iar personajele sunt foarte bine conturate. Am apreciat în mod deosebit povestea fiecărui personaj - chiar și personajele negative au o poveste aparte și oarecum ești tentat să empatizezi cu ele, să le compătimești, fiecare dintre acestea a dus o viață mai puțin fericită.

Volumul 1: Ghici cine moare primul

Cartea începe subit cu un cuplu: un el și o ea într-o piscină veche, fără șanse de evadare, un pistol și un apel telefonic. Miza este “ori ucizi, ori ești ucis”.

"Martina. Zăcea acolo, neclintită și țeapănă. Veniseră două, iar acum pleca una singură. Caroline a zăbovit în prag. Câtă vreme rămânea înăuntru, era o victimă. Odată ce pășea afară, devenea o criminală." 

Victimele răpite și supuse la inaniție și crimă nu sunt deloc puține, jocul fiind același – din acest joc ieși distrus indiferent dacă ești cel care ucide sau ești cel care a ucis.

Helen Grace, ambițioasă și independentă, caută cu inteligență indiciile pentru a rezolva misterul din spatele crimelor.

Întrebările acesteia sunt numeroase: De ce câte două victime? Care este legătura dintre ele? Îi sunt aceste persoane cunoscute? Este într-adevar cel ce omoară mai slab? Și cât de mult te schimbi după ce ești obligat să faci așa ceva?

"De ce? Pentru că este așa de șireată, așa de organizată și în același timp extrem de subtilă. Cum își alege victimele? Și de ce? Urăște ambele persoane răpite sau doar pe una singură? Cum poate să prevadă rezultatul? Îi pasă care moare și care trăiește? De ce tocmai acestea? Ce i-au făcut?" 

Am apreciat că personajul principal își asumă toate deciziile luate, bune sau rele, fiind responsabilă și acceptându-și neajunsurile.

"Helen se construise cu bună știință ca o enigmă. Avea o carapace groasă pe care o prezenta lumii și care o definea - solidă, rezistentă, incapabilă de ezitări sau regrete. Ea știa prea bine cât de departe de realitate era această imagine, dar uimitor de multă lume o lua de bună. Întotdeauna ne punem mai degrabă la îndoiala pe noi înșine decât să ne îndoim de ceilalți [...]" 

La sfârșitul poveștii ea fiind pusă în aceeasi situație. Ucide sau este ucisă?

Volumul 2: Ghici ce-i în cutie

Începutul acestui volum prezintă scena în care un bărbat dornic de “distracție” este ucis, iar inima acestuia este trimisă într-o cutie soției.

Criminalul continuă să vizeze bărbați însurați care caută aventuri cu prostiutuate. Într-un fel volumul te face să îi dai dreptate într-o oarecare măsură criminalului deși într-un mod mai puțin ortodox.

Încă de la începutul poveștii, Helen Grace intuiește că nu va fi o singură victimă și știe că au de-a face cu un criminal meticulos și inteligent.

Pe parcursul investigației apar o serie de obstacole menite să îngreuneze ancheta, Helen Grace fiind pusă față în față cu deznădejdea. Aceasta se reîntâlnește cu trecutul ei, fiind și ea victimă a abuzurilor sexuale. De asemenea, empatizează cu criminalul, înțelegându-i ura simțită față de victime, care nu sunt deloc modelul unor persoane etice.

“Când ești implicat într-o investigație de o asemenea magnitudine, devii complet obsedat. Te bântuie zi și noapte. Cu cât se prelungește mai mult, cu atât mai lesne riști să orbești, să-ți pierzi simțul orientării și claritatea viziunii.”

În acest volum, viața lui Helen Grace se deschide un pic mai mult sub ochii cititorului, ea impresionând prin curajul de care a dat dovadă, puterea de a trece peste unele greutăți și inteligența acesteia care o ajută să pună cap la cap indiciile pentru a rezolva cazul.

Sfârșitul nu este deloc previzibil ci este chiar tulburător.

Volumul 3: Casa păpușilor

Acesta începe la fel de subit, în mijlocul acțiunii, cum autorul deja ne-a obișnuit: cu răpirea unei tinere și cadavrul alteia cu trăsături asemănătoare găsit pe o plajă.

“Ruby dădu perna la o parte și se ridică în capul oaselor. Deschide gura ca să spună ceva, dar nu scoate decât un sunet slab – corpul îi împietrise de spaimă. Se dusese la culcare în patul ei plăcut, confortabil. Dar se trezise într-o pivniță rece, întunecoasă”.

“Ce se auzea ? Era de sus sau de jos, de-acolo? Același zgomot. Pași. Erau pași, mai mult ca sigur. Se apropiau. Se opriră în fața ușii. Ruby sări în picioare conștientă de primejdie.”

Helen Grace este iar pusă față în față cu un criminal în serie încercând să înțeleagă modul acestuia de acționare, caracteristicile similare ale victimelor, simbolul tatuajului - o mierlă albastră.

Și în acest volum continuăm să o cunoaștem mai bine pe Helen care ne lasă să vedem și o latură a ei ceva mai caldă și mai sensibilă. Atât ancheta cât și invidia nemărginită a șefei sale Ceri Hardwood o copleșesc, în unele momente, pe aceasta. Dorind să afle unde se află nepotul ei, ea devine vulnerabilă lăsând loc unei curse mișelești întinsă de șefa ei.

De această dată am fost impresionată de natura criminalului diferențiindu-se de primii doi, dar din păcate având un trecut la fel de întunecat ca și cei din primele două volume.

De asemenea, mi-a plăcut și faptul că accentul nu mai cade pe crime ci pe frământările prin care trece una dintre victime.

 “În adâncul sufletului ei, Ruby știa că va continua să sufere până la ultima suflare. Nu exista scăpare și locul acela – casa aceea bizară pentru păpuși – avea să fie mormântul ei”.

Volumul 4: Ghici care-i mincinosul

Acesta este volumul care m-a surprins cel mai mult prin modul diferit în care acționează criminalul. Dacă până acum aveam de-a face cu crime destul de terifiante dar singulare, de data aceasta victimele vor fi supuse incendiului.

Trei incendii pornesc aproape simultan. Care este legătura dintre ele? Cât de planificate sunt acestea? Și care sunt persoanele vizate să piară în furia focului?

Ca și în celelalte volume criminalul este prezentat tot ca fiind inteligent și atent, provocând-o pe Helen Grace să apeleze la toată inteligența sa pentru a-l identifica.

“Întotdeauna nimerea acolo unde nici îngerii nu îndrăzneau să intre. Helen avea încredere că se poate descurca singură, dar niciodată nu știai cum va evolua o situație. În plus, norocul nu ținea la nesfârșit.”

Nu este deloc ușor să îți dai seama de motivele criminalului și de modul în care își alege victimele, acestea părând oarecum aleatoare. Totuși aceste serii de incendii te fac să te  gândești la un strigăt de ajutor al criminalului.

“Nu-i păsa nimănui de mine și acum, când am trecut de partea îngerilor, de ce m-aș opri? Am facut deja prea multe și drumul ce se întinde în fața mea e lung. Mai sunt atâtea de făcut. Mă bușește râsul doar când mă gândesc.”

“Ieșiți vreodată din corpul vostru și vă uitați la voi? Eu fac asta tot timpul. Ce văd? Furnici, tone de furnici mici, care aleargă de colo până colo, cățărându-se una peste alta. Panică, panică, panică. Și ce facem cu furnicile? Le călcăm. Le călcăm fără milă, până când nu mai mișcă.”

Criminalul de data aceasta nu mai acționează singur, ci are un ajutor loial care îngreunează destul de mult ancheta, reușind să o încurce pe Helen Grace.

“Visase de atâtea ori acest moment, își văzuse cu ochii minții propria distrugere, într-o explozie zguduitoare de sânge și oase. Ori de câte ori se întuneca și rănile ei se redeschideau, tânjea după o clipă ca asta. Dar lucrurile stăteau diferit acum, când locomotiva se năpustea spre ea și conducătorul gesticula înnebunit să se dea la o parte. Zâmbi, îi arătă degetul mijlociu și se dădu din fața monstrului care scrâșnea, apoi porni la drum calmă.”

Recomand cu drag această serie care m-a ținut în suspans și care m-a făcut să empatizez cu orice personaj, negativ sau pozitiv. Criminalii sunt la rândul lor victimele unor copilării nefericite, astfel că, atunci când își găsesc sfârșitul tragic nu poți rămâne imun la emoții…sau să te bucuri pur și simplu că s-a terminat.

Iubire monstruoasă

Autor: Carol Topolski

Titlu original: Monster Love

Aceasta este cu siguranță cea mai bolnavă carte pe care am citit-o. Brendan și Sherilyn sunt o pereche de îndrăgostiți inseparabili, suflete-pereche. Aceștia simt că iubirea lor începe să se clatine, când în viața lor apare Samantha, fetița lor. Micuța este văzută imediat ca un dușman care încearcă să pătrundă între ei, așa că se simt îndreptățiți să o supună la o mulțime de chinuri, până când o lasă să moară de foame, în cușca în care o țineau.

Cartea este scrisă sub formă de mărturisiri, ale persoanelor cu care au avut contact, dar sunt prezente și mărturisirile lor.

“E ciudat, aștepți toată viața un criminal, și apoi apar doi deodată.”

Mărturisirile persoanelor cu care nu au interacționat foarte mult sunt firești, aceștia fiind îngroziți de ce monstruozitate au putut să facă aceștia. Din categoria acestor persoane fac parte: vecina, asistenta socială, polițiștii care au găsit-o pe Samantha, jurații, colegii de birou.

“Mă gândesc Oare ce simțea? Ce simțea? S-o fi speriat atunci când cei care au întemnițat-o au încetat să apară? O fi țipat fără să o asculte cineva? Sau era deja obișnuită cu această viață plină de suferință, încât a acceptat această ultimă etapă ca fiind o altă etapă a existenței ei….”

Pe de altă parte, cele mai apropiate persoane din copilăria lor, vin cu niște mărturisiri tulburătoare, aproape că unii dintre ei se așteptau la acest lucru. Cu persoane de acestea în jurul lor, aproape că ajungi să îi înțelegi. Aproape...dar totuși NU.

Cireașa de pe tort, este reprezentată de felul detașat în care povestesc cei doi situația. Ei se consideră victime și consideră că au învins când au ucis copilul. Au pasaje pur și simplu tulburătoare, în care își exprimă iubirea pentru Fulg, pisica lor, dar nu și pentru Samantha pe care o numesc pur și simplu „fata”.

“I-am mirosit singularitatea – era singularitatea mea. I-am gustat autosuficiența – autosuficiența mea. Am văzut forma singularității lui. A mea. Pentru prima dată în viață voiam să fiu cu cineva, să-i permit să se apropie destul de mult încât respirația lui să o respire pe a mea.”

“Noi nu aveam nevoie de cuvinte. Cuvintele ar fi interupt ceea ce pe noi ne făcea identici.”

Ambii fac parte din familii destrămate și se întâlnesc ca prin minune: două boabe într-o păstaie.

Mama lui Sherilyn o consideră încă de la naștere un extraterestru și încearcă să se descotorosească de ea, are nenumărate episoade în care ajunge la spitalul de nebuni și îi mor mai mulți copii. Tatăl acesteia, este mereu alături de mama ei, dar situația îl depășește și o ia la vale.

“Puteai să stai o zi întreagă cu ea și seara să nu știi cu nimic mai mult decât știusei dimineața. Te uitai la ea și nu vedeai nimic..”

Tatăl lui Brendan îl vede pe acesta vinovat de moartea mamei lui, Angela. Aceasta moare în urma unei tumori și e singurul personaj care mi-a plăcut.

Nici nu pot să zic că mi-a plăcut aceasta carte...mi s-a părut mai mult o nebunie totală.