Sane New World. Taming the Mind

Autor: Ruby Wax

Listele interminabile, autocritica, multitudinea de informații din toate părțile, multi-tasking-ul încarcă mintea până la refuz. Suntem oare dotați pentru viteza aceasta? Autoarea, a studiat neuroștiința și explică cu umor cât de extraordinar este creierul, substanțele care ne fac pe noi noi și cum depresia poate fi calmată, dacă nu învinsă, prin trăirea în momentul prezent.

În încercarea de a evita ce este de fapt în interior și de a realiza dacă este sau nu un scop pentru noi, devenim din ce în ce mai ocupați, cumpărăm tot mai mult, ne extenuăm fără motiv. Cu cât suntem mai ocupați, cu atât simțim că suntem mai utili și mai superiori.

“I am run off my feet. (Let’s picture it, someone somewhere was dashing at such a rate he/she literally cracked at the ankle and just kept going)”

“I don’t know if I’m coming or going. (Someone once opened a door and just stayed there for the next five years trying to figure, ‘in or out?’)”

“P.S. Proof of our insanity is that we actually buy Ugg boots. Where in the brain do we feel a need to look like an Eskimo, as if they ever had any fashion sense?”

Afirmația “toți oamenii sunt egali” a lui Thomas Jefferson a adus în pragul depresiei o grămadă de persoane; nu suntem egali, nu toți putem să fim conducători, nu toți primim aceeași educație, nu toți primim aceeași iubire. Dar, cu toate astea, intrăm într-o competiție, ca deh…nu avem nicio scuză din moment ce suntem egali, care ne extenuează și nu se potrivește cu ceea ce ne dorim cu adevărat. Continuăm să trecem prin situații asemănătoare care ne-au făcut să suferim, doar pentru că ne sunt atât de familiare.

“Learning to read faces should be compulsory in schools so you can decipher what people are really thinking. Imagine if we could spot politicians right off the bat when they’re lying, they’d all be out of work in a week.”

“My suspicion is that we’re all wondering what ‘normal’ feels like; all believing the next guy knows but not us.”

Studiile privind funcționarea creierului, dovedesc încă o dată că nu suntem egali – dacă atingi o anumită zonă a creierului unui om și un deget i s-a mișcat, aceeași zonă atinsă poate însemna cu totul altceva pentru un alt om. Totul diferă în funcție de părțile corpului folosite cel mai mult – cele mai utilizate părți au regiuni corespondente mai mari ale creierului.

 Emisfera dreaptă a creierului este responsabilă de creativitate, intuiție, intonație, accent, în timp ce emisfera stângă este responsabilă de logică, planificare, vocabular, de făcut liste. Acestea ar fi ideal să formeze un cuplu perfect, deoarece o activitate mai mare în partea stângă crează un om extraordinar, dar foarte plictisitor, iar o activitate masivă în partea dreapta poate forma un vorbitor cu îngerii care nu poate întelege deloc matematica.

Câteva substanțe care ne fac cine suntem:

• Serotonina – face ca viața să merite trăită și poate transforma anxietatea în serenitate, dar de asemenea poate afecta apetitul, tensiunea arterială și nivelurile de durere;
• Dopamina – motivează căutarea de recompense, simțind vânătoarea mai reconfortantă decât obținerea recompensei (cocaina funționează în mod asemănător, dar este mai scumpă);
• Noradrenalina – influențează somnul și atenția, dar într-o cantitate prea mare te ține super alertat și gata de luptă;
• Acetilocolină – este responsabilă de atenție, învățare, memorie, dar este și estențială pentru mușchiul cardiac;
• Endorfină – reduce durerea și stresul și dă la nivel mic autocritica și rușinea;
•  Glutamatul – CEO-ul creierului, este esențial pentru memorie și învățare. Dacă acesta lipsește, memorarea nu are loc;
• Vasopresină – favorizează relațiile, atașamentul și monogamia;
• Cortizol – este atât prieten cât și dușman, te poate ține pe linia de plutire, dar te poate și destabiliza.

“The whole brain works as a unit to keep you alive. Isn’t that heartwarming? Someone cares. You.”

Din păcate aceste substanțe nu au o rețetă general valabilă în cazul oricărui individ, de aceea tratamentele pentru bolile psihice nu sunt exacte, ceea ce face lupta cu ele mult mai aprigă. Din păcate negarea și ignorarea nu au un efect benefic – nu trec precum o rană superficială. Pe de altă parte, dacă le privești direct în ochi și înveți să trăiești cu ele, acestea își pierd puțin din intensitate și pot fi îmblânzite.

I am Malala

Autor: Malala Yousafzai with Christina Lamb

Malala este un simbol al curajului - omul care simte că poate schimba ceva chiar și acolo unde pare imposibil, omul care nu renunță nici când prețul pe care îl are de plătit este imens, pentru că știe că acțiunile de acum influnțează viitorul.

Malala este născută în Pakistan, într-o lume coruptă, unde politica numai în folosul comunității nu este; unde femeia este subjugată și lăsată fără drepturi firești. Statul are nevoie de oameni needucați pentru a-i putea manipula ușor.

“Usually politicians only visited during the election time, promising roads, electricity, clean water and schools and giving money and generators to influential local people we called stakeholders, who instruct their communities on how to vote. Of course this only applied to the men; women in our area don’t vote.”

Tatăl Malalei este atipic pentru lumea în care este născut, el vede cât de greu îi este unui bărbat să reușească să întrețină o familiei în localitatea natală, majoritatea soluțiilor implică să locuiască și să muncească departe de familie.

“The best that most village boys could hope was to go to Saudi Arabia or Dubai and work in construction. So heaven with its seventy-two virgins sounded attractive. Every night my father would pray to God, ‘O Allah, please make war between Muslims and infidels so I can die in your service and be a martyr’.”

Dar, spre deosebire de alți oameni din comunitate, realizează că răspunsul este educația și visul lui cel mai mare este să construiască o școală pentru toți copiii, atât băieți cât și fete.

“Education had been a gift for him. He believed that lack of education was the root of all Pakistan’s problems. Ignorance allowed politicians to fool people and bad administrators to be re-elected. He believed schooling should be available for all, rich and poor, boys and girls.”

Îi poate număra pe degete pe cei care îl susțin în acest vis aproape sinucigaș. Este, de asemenea, printre singurii oameni care se bucură de nașterea unei fete – Malala, până nici mama Malalei nu este atât de bucuroasă.

“In Pakistan when women say they want independence, people think this means we don’t want to obey our father, brothers or husbands. But it does not mean that. It means we want to make decisions for ourselves. We want to be free to go to school or to go to work. Nowhere is it written in the Quran that a woman should be dependent on a man. The word has not come down from the heavens to tell us that every woman should listen to a man.”

Malala este crescută cu un respect deosebit față de educație, vede toate eforturile tatălui ei pentru a ține școala în picioare într-o lume în care religia înțeleasă și predicată greșit duce în întuneric o întreagă populație. Într-o lume în care mândria și onoarea, ridicate la un rang periculos primează, tatăl Malalei o învață că este în regulă să greșești, atât timp cât înveți o lecție, că este important să știi să pierzi grațios, nu numai să câștigi și îi explică linia subțire dintre acțiunile care se vor bune, dar sunt făcute într-un mod rău.

“In it he argued that if you want to do good, but do it in a bad way, that’s still bad. In the same way, if you choose a good method to do something bad it’s still bad.”

Poporul Malalei, lipsit de educație și spălat pe creier de nenumărate ori în numele religiei, disperă și se vede în toate acțiunile lui – oamenii devin răi, meschini, se pârăsc, se invidiază, se urăsc și toate acestea din cauza unor informații false privind Coranul, pe care le primesc de la cei care vor să îi manipuleze.

“’When you want something all the universe conspires in helping you achieve it’,it says. I don’t think that Paulo Coelho had come across the Taliban or our useless politicians.”

 Sunt loviți din toate părțile - de cutremur, de inundații, de războaie, de ignoranță, de curupție, de americani și chiar de ei înșiși, parcă nici nu îți vine să crezi câte catastrofe se pot abate într-o perioadă atât de scurtă asupra unor oameni.

“It’s not just the Taliban killing children. Sometimes it’s drone attacks, sometimes it’s wars, sometimes it’s hunger. And sometimes it’s their own family. In June two girls my age were murdered in Gilit, which is a little north of Swat, for posting a video online showing themselves dancing in the rain wearing traditional dress and headscarves. Apparently their own stepbrother shot them.”

Este înfiorător numai gândul de a trăi într-o lume care închide ochii la ororile prin care trec oamenii, o lume care nu oferă șansa la copilărie – copiii născându-se cu arma în mână, pregătiți oricând de război. Dorințele cele mai mari ale copiilor nu ar trebui să cuprindă educația, siguranța, apa, curentul și materialele de construcții. Malala privește moarte în ochi, dar o învinge și devine mai puternică, nu se mai teme de ea și știe că nu a fost totul în zadar! 

“Malala, you have already faced death. This is your second life. Don’t be afraid – if you are afraid you can’t move forward.”

I Know a Secret

Autor: Tess Gerritsen

Cassandra este găsită moartă și mutilată, exact ca într-o scenă demnă de filmele horror pe care le produce – ochii îi sunt așezați în palme. Jane și Frost, cei doi inspectori, dar și Maura, medicul legist încearcă să rezolve acest caz. Cartea face parte dintr-o serie și e posibil să nu fi înțeles foarte bine relația dintre cei trei, dar mi s-au părut cam trase de păr dialogurile dintre ei și nu mi-a plăcut atitudinea de atotștiutoare a lui Jane.

“It’s because of darkness. We both share it. The difference is, I’m not afraid of it, but you are. You deal with your fear by cutting it open with your scalpels, hoping to reveal its secrets. But that doesn’t work, does it? It doesn’t solve your fundamental problem.”

La scurt timp după moartea Cassandrei o altă crimă are loc și transformă cazul într-un puzzle cu piese mult prea vechi. Trecutul iese la suprafață cu toate adevărurile lui monstruoase.

“All sensible creatures seek an advantage. Everything we do is out of self-interest.”

Toate indiciile duc spre un caz închis de douăzeci de ani – creșa Apple Tree din Brookline, victimele fiind copiii care au depus plângere împotriva familiei Stanek. Familia Stanek, formată din Irena, Konrad și fiul lor Martin, au fost băgați la închisoare în urma unor acuzații grave – copiii au spus că au fost abuzați de această familie, iar căciulița lui Lizzie DiPalma, fetița dispărută, a fost găsită în microbuzul condus de Martin Stanek. Cei din familia Stanek au susținut mereu că sunt nevinovați, dar chiar dacă singurele probe au fost doar mărturiile copiilor – majoritatea neverosimile aceștia au fost condamnați.

“All it takes to implant a memory is to keep telling someone that an event actually occurred. Talk about it as if it’s real, and refer to it again and again. Before long, your subjects will start filling in their own details, adding color and texture, until the memory is as vivid to them as real life. So vivid your subjects swear it’s true.”

Mi-au plăcut mult detaliile din sala de autopsie, simbolurile biblice și acțiunea în sine, dar personajele mi s-au părut enervante și foarte multe detalii au fost inutile, lăsându-mi foarte multe întrebări fără răspuns.

Măștile fricii

Autor: Camelia Cavadia 

Frica se cuibărește în sufletul omului, respiră cu el, trăiește cu el, crește cu el, nu îl ucide direct, dar picură puțină otravă în fiecare clipă. De ce îi e atât de greu omului să ceară ajutor? Nu știu...probabil din cauză că temerile îl slăbesc, îl fac să se simtă nesemnificativ și nedemn până atunci când, într-o clipă realizează totul, dar din păcate este mult prea târziu.

“Când nu e vorba de tine, când nu ești tu în joc, soluțiile ți se răsfiră ca un evantai. Pentru că, nu-i așa, întotdeauna știm să-i sfătuim pe ceilalți, dar suntem atât de nepricepuți în a ne ajuta pe noi înșine.”

Ema face parte dintr-o familie de coșmar, dar din păcate încă sunt multe familii de genul, cu un tată violent, cu o mamă pasivă și cu încă doi frați terorizați de tată. Atât David, cât și Sofia, frații mai mari ai Emei încearcă să suporte cât mai bine situația în care sunt puși. Dar ce este de suportat sau de înțeles pentru niște copii? Fiecare copil își dorește câte ceva, dar mi se pare înfiorător ca unii copii să își dorească cel mai mult să nu mai existe un părinte pentru că este atât de crud.

“Noi însă nu înțelegeam nimic, nici de ce făcuse ceea ce făcuse, nici de ce nu era mama supărată pe el. Dar dacă am înțeles ceva în acea noapte a fost că mama e tot un copil ca și noi, oricând posibil de pedeapsă. Că nu ne poate apăra nimeni și că tata e stăpânul nostru, al tuturor.”

Când tatăl lor moare, aceștia nu pot să aibă decât un sentiment de ușurare, spre deosebire de mama lor care nu realizează deloc ce este în sufletul lor și îi mai și face să retrăiască acele clipe de coșmar. Ei nu visează decât la o normalitate pe care nu au cum să o cunoască și care sincer, nici nu cred că există. Ce este normal într-o familie? Ce este anormal? Cred că răspunsurile la aceste întrebări diferă în funcție de iubirea oferită, de experiențe, de educație, de mediu, de cultură și aș putea continua așa la nesfârșit.

“Singurătatea te face să vrei să intri și mai mult în tine. Să te întorci pe dos și să-ți cunoști fiecare centimetru, să te confrunți cu murdăria, să vezi ce s-a rupt, ce poate fi salvat. Nu te ajută la nimic, desigur, ci doar te face să te pedepsești pentru tot ceea ce ai lăsat să se întâmple în afara ta, departe de tine. Nu știam cum devenisem atât de singură, dar aici mă găseam, înfășurată în propria-mi însingurare.”

Ema, împreună cu frații ei își poartă copilăria ca pe o piatră de moară chiar și când viața începe să le zâmbească. E greu să ierți și e imposibil să uiți !

“Am sufletul greu ca de plumb. Îl tărăsc după mine ca pe-un picior beteag.”

Această carte nu este despre speranță, este o carte amară, care se citește cu un nod în gât și scoate toți monștrii la lumină, dar este și greu să o dezlipești de pe suflet.

“Pentru că fiecare picătură de bine ajungi să o plătești mai târziu cu șuvoaie întregi de rău.”

Împăratul muștelor

Autor: William Golding

În urma prăbușirii avionului, Ralph se trezește singur pe ceea ce pare o insulă pustie. După câteva momente apare și un băiat grăsun și cam enervant, pe care îl va tortura numindu-l Piggy, după ce acesta a solicitat să nu i se mai reamintească vechea poreclă. Băieții realizează că nu este niciun adult în preajmă și îi cuprinde o bucurie de moment, apoi găsesc o scoică și cu ajutorul ei adună și restul puștilor care se aflau în acel avion.

„Iată, în sfârșit locul multvisat, dar niciodată înțeles pe deplin, prinzând brusc viață adevărată.”

Din mulțimea de puști, majoritatea speriați, se remarcă Jack, conducătorul corului și șeful clasei, care își dă aramă pe față încă din primele momente, dorind să dețină conducerea grupului cu orice preț.

Vocea rațiunii, Ralph, votat și șef al grupului, încearcă să organizeze activitățile astfel încât să fie în siguranță și să fie salvați – încearcă din răsputeri să construiască colibe și să țină focul aprins pentru a fi văzuți de vapoare.

Conflictele încep în momentul în care Jack este mânat de orgoliu și își dorește să fie șeful suprem, neinteresându-l pe cine trebuie să calce pe cap. Jack gândește mai puțin rațional și scopul lui este vânătoarea.

„Îl cuprinse din nou o dispoziție ciudată, foarte neobișnuită. Dacă fețele arătau altfel când erau luminate de deasupra sau de dedesubt – ce mai era o față? Ce sens avea totul?.”

Ceilalți copii se plimbă de la un lider la altul, până când obosesc să le mai pese, iar sălbăticia îi cuprinde cu totul și aleg partea întunericului. Mesajul transmis este unul puternic – oamenii în situații de criză renunță la rațiune și cad în hău, fără să se gândească la consecințe, nici chiar cele două morți nu îi împiedică să se avânte mai adânc în întuneric. Este o carte plină de simboluri și acest lucru mi-a plăcut, dar am avut de mai multe ori tendința să o abandonez, din cauza faptului că nu m-a prins în totalitate.

Down to the Woods

Autor: M. J. Arlidge

O noapte liniștită, petrecută alături de persoana iubită, lângă foc, în mijlocul naturii se tranformă în maratonul groazei pentru Tom. În loc să se trezească în cort alături de Melanie, acesta se trezește în mijlocul pădurii întunecate, și până să înțeleagă ce se întâmplă, o figură malefică îi spune doar “fugi”, lăsându-i doar un sâmbure de speranță că va scăpa cu viață. Tom aleargă în neștire până îl lasă toate puterile, dar până la urmă cade în mâinile criminalului și are parte de o moarte crudă, simțind cum sângele îi părăsește trupul.

“There is something about the stillness of death that renders them a serenity, a sense of peace, which was probably lacking in their actual lives.”

Se va mulțumi criminalul doar cu o singură crimă? Nici gând! Și-a plănuit de prea multă vreme momentul de glorie, îl simte aproape, îl respiră și este totul pentru el.

“Terror gripped her. What was this thing? Some evil spirit? A shade raised from hell to torment her? Convinced now that she was stuck in a living nightmare, she scrambled on, desperate to put some distance between herself and her pursuer. But despair was robbing her of hope, fear conquering her will to survive. She was being hunted by something monstrous, something unreal.”

Mi-a plăcut mult ideea, dar este a doua carte consecutivă din serie care m-a dezamăgit foarte mult. Se repetă aceleași probleme în cadrul secției de poliție, Grace este martirizată – am simțit cum îi pare rău autorului că a pus-o să treacă prin atâtea nenorociri și cum încearcă să se scuze aducându-i laude și să repete la nesfârșit cât de singură este aceasta. Nu îmi vine să cred ce contrast este între primele volume din serie și ultimele două, în care am simțit că am asistat pur și simplu la o telenovelă despre dramele din secția de poliție și nu am văzut mai deloc ce se petrece în mintea criminalului cum mă obișnuisem.

Lady Cottington’s Pressed Fairy Book

Autor: Terry Jones

Ilustrații: Brian Froud

Am pășit în lumea magică a Angelicăi Cottington, plină de goblini, elfi și tot felul de alte zâne. Zânele apăreau în calea copilei, dar nu o credea nimeni și a hotărât să le colecționeze într-un ierbar, pentru a avea o dovadă. Dar chiar și cu ajutorul dovezilor nimeni nu o crede, ba mai mult, încercau să o oprească sau să o pedepsească.

Cartea este scrisă sub forma unui jurnal, o combinație de amuzant cu macabru, care mi-a plăcut mult, și are niște ilustrații mi-nu-na-te! 

Alături de imagini sunt și descrierile zânelor care mai de care mai poznașe.

Florizal, zâna băgăcioasă:

“I said I could grant one wish, but never said it was your with! It’s my wish! And I wish I was out of here!”

Mageracker:

“Mageracker will take your lessons that you finished last night and got all the sums right, and make them all wrong by the morning. She gets your essays and puts all the spelling out, when you’d spelt it perfectly correctly.”

Skamperdans:

“Skamperdans never wears her drawers. And that’s why she’s always stealing yours. And stockings too.”

Angelica nu știe de ce simte această dorință de a prinde zânele în carte și uneori are sentimente de vină față de micile făpturi, dar nu se poate abține să le prindă decât pentru perioade scurte. Micuțele apar când se așteaptă mai puțin, o provoacă, vorbesc cu ea și îi devin prietene, așa ciudățele cum sunt. Când Lordul Crowley îi cere mâna, zânele par să se distreze copios pe seama ei, luându-și revanșa.

We Were Liars

Autor: E. Lockhart

Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut familia Sinclair.

M-a relaxat și nu m-a relaxat această carte.

M-am simțit sigură și nu m-am simțit sigură.

“Silence is a protective coating over pain.”

Exact asta am simțit în timp ce citeam, simțeam că pășesc pe nisipuri mișcătoare cu fiecare cuvânt. Familia Sinclair este foarte bogată și privilegiată și toți membrii ei își petrec verile pe insula Beechwood, care aparține bunicului Harris. Persoanele aparent lipsite de griji de pe insulă sunt: bunicul Harris, bunica Tipper, cele trei fete ale lor – Penny, Bess, Carrie, împreună cu copiii lor mai mici și mai mari.

“Welcome, once again, to the beautiful Sinclair family.

We believe in outdoor exercise. We believe that time heals.

We believe, although we will not say so explicitly, in prescription drugs and the cocktail hour.

We do not discuss our problems in restaurants. We do not believe in displays of distress. Our upper lips are stiff, and it is possible people are curious about us because we do not show them our hearts.”

 Cadence face parte din grupul copiilor mai mari, numiți mincinoșii, împreună cu doi verișori – Miren și Johnny și cu prietenul indian al lui Johnny, Gat.

“I will prove myself strong, when they think I am sick.

I will prove myself brave, when they think that I am weak.”

Inițial am crezut că este o poveste despre cum au ocazia să își pretreacă vara niște copii bogați și mi-am permis să mă relaxez, dar tare m-am înșelat. Apar scântei și drame între membrii familiei, demne de Gossip Girl și alte seriale de genul.

“It tasted like salt and failure. The bright red shame of being unloved soaked the grass in front of our house, the bricks of the path, the steps to the porch. My heart spasmed among the peonies like a trout.

Mummy snapped. She said to get hold of myself.

Be normal, now, she said. Right now, she said.”

Apoi am crezut că este vorba despre o poveste de dragoste, dar iar m-am înșelat. Nu este despre ceea ce am crezut, și totuși este. Este despre toate și chiar mai multe. Mi s-a părut ingenios scrisă, mi-au plăcut poezioarele și basmele lui Cadence și ideea hărții și a arborelului familiei Sinclair. Dacă vrei o carte care să te întoarcă cu susul în jos, aceasta este!

Uniți pe vecie

Autor: Taylor Jenkins Reid

Viața nu ne oferă nici măcar o garanție, cu excepția faptului că există un sfârșit. Uităm deseori că ținem în mână doar ziua de azi, nimic mai mult; ar trebui să profităm cât mai mult de momentul prezent, să îl respectăm și să alegem ceea ce ne face fericiți, să dăm frâu liber sentimentelor și să trăim cât mai frumos alături de oamenii dragi. Avem doar clipa.

Elsie are doar douăzeci și ceva de ani când rămâne văduvă, la doar nouă zile de la căsătorie. Alături de Ben a avut o iubire profundă timp de șase luni. Tot ce s-a întâmplat între ei a fost magic, dar asemenea unei supernove, a durat mult prea puțin, iar Ben a murit într-un accident.

„Ne cunoșteam reciproc dorințele. Ne cunoșteam reciproc nevoile. Știam când puteam împărți ceva și când era momentul să facem compromisuri. Nu ne străduiserăm din răsputeri să facem ca relația noastră să funcționeze. Nu așteptaserăm să vedem dacă totul mergea bine între noi. Ne aruncaserăm cu capul înainte și acum, iată-ne, un cuplu dintr-acelea în care niciunul dintre parteneri nu se resemnează să înghită prostiile celuilalt.”

Poate cineva să calculeze cantitatea iubirii? Îi poate spune cineva lui Elsie că nu are dreptul să sufere atât de mult pentru că nu a petrecut suficient timp cu cel iubit? Clar nu, iubirea nu poate fi măsurată și de aceea cred că este atât de minunată.

„Asta înseamnă dragostea adevărată. Dragostea adevărată înseamnă să îi spui persoanei iubite “uită de noi, pentru că nouă ne va fi bine”, chiar dacă nu e adevărat și ultimul lucru pe care ți-l dorești este să fii uitat.”

Rămasă singură, Elsie parcurge un drum anevoios pentru a putea concepe viața fără Ben, și fiecare întâmplare o face mai puternică. Mi-a plăcut mult cartea, deși este atât de tristă, am simțit o lecție de viață printre rânduri. Nu știm niciodată ce este după colț, de aceea ar trebui să prețuim fiecare clipă trăită.

A man called Ove

Autor: Fredrik Backman

Nu este așa ușor să îmi adun gândurile după această carte, pentru că tot aud un Ove bombănind despre bărbații în cămăși albe, despre bărbații care nu spun povești despre acțiunile altora, despre SAAB, despre cum iubirea a fost toată culoarea din viața lui și continuă să bombăne tot felul de istorioare la nesfârșit.

Este clar, nimeni nu este Ove, dar este și mai clar că fiecare are un mic Ove morocănos în interiorul lui. Îmi este imposibil să vorbesc despre carte, este ca și cum aș fi pusă să explic un sentiment, o emoție; nu pot decât să zic decât că m-a acaparat cu totul și că o RECOMAND cu drag. Am citit-o râzând, am citit-o cu un nod în gât, am trăit fiecare pagină și am simțit cât de prețioasă este viața, iar când s-a terminat parcă a fost ruptă o vrajă.

“He was a man of black and white.

And she was colour. All the colour he had.

The only thing he had ever loved until he saw her was numbers.”

“He worked for the railways for five years. Then one morning he boarded a train and saw her for the first time. That was the first time he laughed since his father’s died.

And life was never again the same.”

“You miss the strangest things when you lose someone. Little things. Smiles. The way she turned round in her sleep. Even repainting a room for her.”

“People always said Ove and Ove’s wife were like night and day. Ove realized full well, of course, that he was the night. It didn’t matter to him. On the other hand it always amused his wife when someone said it, because she could the point out whilst giggling that people only thought Ove was the bight because he was to mean to turn on the sun.”

“A time like that comes for all men, when they choose what sort of men they want to be. And if you don’t know the story you don’t know the man.”

“Ove had never been asked how he lived before he met her. But if anyone had asked him, he would answered that he didn’t.”

“In the end she found out how he got the scars. And when one of her girlfriends asked why she loved him she answered that most men ran away from an inferno. But men like Ove ran into it.”

“Most people never did understand, Ove often commented. But then people had no idea of loyalty these days. The car was just ‘a means of transport’ and the road just a complication arising between two points.”

“So there were certainly people who thought that feelings could not be judged by looking at cars. But they were wrong.”

“’Loving someone is like moving into a house’ Sonja used to say. ‘At first you fall in love with all the new things, amazed every morning that all this belongs to you, as if fearing that someone would suddenly come rushing through the door to explain that a terrible mistake had been made, you aren’t actually supposed to live in a wonderful place like this. Then over the years the walls become weathered, the wood spliters here and there, and you start to love that house not so much because of all its perfection, but rather its imperfections. You get to know all the nooks and crannies. How to avoid getting the key caught in the lock when it’s cold outside. Which of the floorboards flex slightly when one steps on them or exactly how to open the wardrobe doors without their creaking. These are the little secrets that make it your home.’”

“Broadly speaking there are two kind of people. Those who understand how extremely useful white cables can be, and those who don’t.”

“Death is a strange thing. People live their whole lives as if it does not exist, and yet it’s often one of the great motivations for living. Some of us, in time, become so conscious of it that we live harder, more obstinately, with more fury. Some need its constant presence to even be aware of its antithesis. Others become so preoccupied with that they go into the waiting room long before it has announced its arrival. We fear it, yet most of us fear more that anything that it may take someone other than ourselves. For the greatest fear of death is always that will pass by us. And leave us there alone.”