Măștile fricii

Autor: Camelia Cavadia 

Frica se cuibărește în sufletul omului, respiră cu el, trăiește cu el, crește cu el, nu îl ucide direct, dar picură puțină otravă în fiecare clipă. De ce îi e atât de greu omului să ceară ajutor? Nu știu...probabil din cauză că temerile îl slăbesc, îl fac să se simtă nesemnificativ și nedemn până atunci când, într-o clipă realizează totul, dar din păcate este mult prea târziu.

“Când nu e vorba de tine, când nu ești tu în joc, soluțiile ți se răsfiră ca un evantai. Pentru că, nu-i așa, întotdeauna știm să-i sfătuim pe ceilalți, dar suntem atât de nepricepuți în a ne ajuta pe noi înșine.”

Ema face parte dintr-o familie de coșmar, dar din păcate încă sunt multe familii de genul, cu un tată violent, cu o mamă pasivă și cu încă doi frați terorizați de tată. Atât David, cât și Sofia, frații mai mari ai Emei încearcă să suporte cât mai bine situația în care sunt puși. Dar ce este de suportat sau de înțeles pentru niște copii? Fiecare copil își dorește câte ceva, dar mi se pare înfiorător ca unii copii să își dorească cel mai mult să nu mai existe un părinte pentru că este atât de crud.

“Noi însă nu înțelegeam nimic, nici de ce făcuse ceea ce făcuse, nici de ce nu era mama supărată pe el. Dar dacă am înțeles ceva în acea noapte a fost că mama e tot un copil ca și noi, oricând posibil de pedeapsă. Că nu ne poate apăra nimeni și că tata e stăpânul nostru, al tuturor.”

Când tatăl lor moare, aceștia nu pot să aibă decât un sentiment de ușurare, spre deosebire de mama lor care nu realizează deloc ce este în sufletul lor și îi mai și face să retrăiască acele clipe de coșmar. Ei nu visează decât la o normalitate pe care nu au cum să o cunoască și care sincer, nici nu cred că există. Ce este normal într-o familie? Ce este anormal? Cred că răspunsurile la aceste întrebări diferă în funcție de iubirea oferită, de experiențe, de educație, de mediu, de cultură și aș putea continua așa la nesfârșit.

“Singurătatea te face să vrei să intri și mai mult în tine. Să te întorci pe dos și să-ți cunoști fiecare centimetru, să te confrunți cu murdăria, să vezi ce s-a rupt, ce poate fi salvat. Nu te ajută la nimic, desigur, ci doar te face să te pedepsești pentru tot ceea ce ai lăsat să se întâmple în afara ta, departe de tine. Nu știam cum devenisem atât de singură, dar aici mă găseam, înfășurată în propria-mi însingurare.”

Ema, împreună cu frații ei își poartă copilăria ca pe o piatră de moară chiar și când viața începe să le zâmbească. E greu să ierți și e imposibil să uiți !

“Am sufletul greu ca de plumb. Îl tărăsc după mine ca pe-un picior beteag.”

Această carte nu este despre speranță, este o carte amară, care se citește cu un nod în gât și scoate toți monștrii la lumină, dar este și greu să o dezlipești de pe suflet.

“Pentru că fiecare picătură de bine ajungi să o plătești mai târziu cu șuvoaie întregi de rău.”