Pacienta tăcută

Autor: Alex Michaelides

  

Încă de la prima pagină am văzut această carte ca un puzzle imens, dar cu mult mai multe piese decât ar fi trebuit, pentru a mă induce în eroare și a mă pierde printre detalii. Suspansul a fost în doze potrivite pe tot parcursul lecturii ca să mă țină concentrată, dar să trăiesc fiecare amănunt intens și nu să citesc pe nerăsuflate...ceea ce mi-a plăcut enorm.

“Dacă îi pui nume unui lucru, asta te împiedică să-l vezi în întregime sau de ce e important. Te concentrezi pe cuvânt; care, de fapt, nu-i decât cea mai mică parte, vârful aisbergului.”

O pictoriță. Un jurnal. Un soț atent. O pușcă. O crimă. O pictură. Tăcere. Atât.

“Tăcerea ei permanentă a transformat această poveste dintr-o tragedie familială banală în ceva mult mai măreț: un mister, o enigmă care a monopolizat titlurile din ziare și a captivat imaginația publicului luni în șir.”

Alicia este o pictoriță de succes care trăiește împreună cu soțul ei, Gabriel, de șapte ani. Copilăria Aliciei a fost o serie de evenimente îngrozitoare: în primă fază a participat la actul sinucigaș în care mama ei și-a pierdut viața, ceea ce a plantat în capul copilei un gând - dacă nu cumva ea era vizată și nu mama ei, iar după toată această dramă a rămas să trăiască cu un tată care și-ar fi dorit ca ea să fi murit în acel accident, și nu soția lui. Tot ce i-a rămas Aliciei este pictura și Gabriel, care este foarte grijuliu și atent.

Alicia încearcă să lupte cu demonii ei și să rămână pozitivă din iubire pentru soțul ei, dar simte că Gabriel nu o crede în totalite, iar ea trebuie să rămână lucidă...până când aceasta îl ucide pe Gabriel, iar apoi rămâne tăcută pentru șase ani.

Este internată la spitalul de boli mintale ‘The Grove’, dar nimeni nu o poate face pe Alicia să scoată vreun sunet, până când apare psihoterapeutul Theo Faber care face o obsesie din a trata-o. Să fie pasiune, dorință arzătoare de a ajuta sau izbăvire?

Tratamentul pe care îl aplică pare să dea roade, spre surprinderea colegilor, el venind cu tot arsenalul de drame din copilăria lui, înrudindu-se practic cu Alicia, punându-se el însuși pe tavă. Modul în care își expune viața și acțiunile sale mi-au dat fiori.

“În acea vreme n-am înțeles. Însă așa funcționează terapia. Un pacient își dezleagă sentimentele inacceptabile terapeutului său; iar el păstrează tot ce pacientul se teme să simtă, și simte în locul lui. Și apoi, foarte încet, îi înapoiază sentimentele.”

Acesta ia cazul Aliciei și îl întoarce pe toate părțile, vorbește cu cei din anturajul acesteia, întocmai ca un detectiv, încercând să pătrundă cât mai adânc în viața pacientului pentru a înțelege.

Dacă va reuși Theo să o facă pe Alicia să vorbească vă las pe voi să aflați, pot să vă zic doar să nu credeți nimic; până atunci…tăcere.

Alte citate care mi-au plăcut în mod deosebit:

“Cel care are ochi de văzut și urechi de auzit se poate convinge că nici un muritor nu-i în stare să păstreze un secret. Dacă buzele îi sunt mute, pălăvrăgește cu vârfurile degetelor; trădarea se prelinge din el prin fiecare por.” Sigmund Freud

“Motivul real era complet egoist. Încercam să mă ajut pe mine însumi. Cred că la fel stau lucrurile cu cei mai mulți dintre cei care intră în domeniul sănătății mintale. Suntem atrași de această profesie tocmai din cauză că suntem vătămați – studiem psihologia ca să ne vindecăm pe noi înșine. Că suntem sau nu dispuși s-o recunoaștem, asta-i altă mâncare de pește.”

“Dezvoltarea personalității noastre nu se petrece în izolare, ci în relațiile cu alții; suntem modelați și completați de forțe nevăzute, de care nu ne amintim - și anume de părinții nostri.

Lucrul acesta e înspăimântător, din motive evidente – cine știe ce grozăvii am suferit, ce torturi și abuzuri, pe acest tărâm de dinaintea amintirii? Caracterul nostrum s-a format fără ca s-o știm măcar.”

“Eram azvârlit pe podea, unde zăceam ca un morman de zdrențe. O păpușă lepădată de un plod mânios.”

“N-am știut-o atunci, însă era prea târziu – îmi asimilasem tatăl, îl încorporasem, îl îngropasem adânc în subconștient. Oricât de departe aș fi fugit, îl purtam peste tot cu mine. Eram urmărit de un cor de furii infernal, necruțător, toate cu glasul lui – zbierând că nu-s bun de nimic, o rușine, un eșec.”

“Suntem toți săriți de pe fix, cred, numai că în feluri diferite..”

“Spunea că suntem alcătuiți din diferite părți, unele bune, altele rele; și că o minte sănătoasă poate să tolereze această ambivalență și să jongleze simultan cu cele bune și cele rele. Boala mintală este tocmai lipsa acestui fel de integrare – ajungem să pierdem contactul cu părțile noastre inaceptabile.”

“Furia turbată, furia criminală nu se naște în present. Își are originea în ținutul de dinaintea amintirii, în lumea de la începuturile copilăriei, cu abuz și maltratare la vârstă fragedă, se tot acumulează pe parcursul anilor, până ce explodează – adesea asupra țintei nepotrivite.”

“Emoțiile care nu sunt exprimate nu mor niciodată. Sunt îngropate de vii și revin mai târziu, în feluri mai urâte.” Sigmund Freud

“În timp ce urcam dealul, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu plângeam pentru mama – ori pentru mine -, nici măcar pentru bietul om al străzii. Plângeam pentru noi toți. E atâta suferință peste tot, și nu facem decât să închidem ochii în fața ei. Adevărul e că suntem cu toții speriați. Suntem speriați unii de alții. Mi-e teamă de mine însămi - și de partea din mama care e în mine. Oare am în sânge nebunia ei?”

“Dezvăluia mai multe despre starea mea de spirit decât despre a ei. Dar asta îți făcea Alicia. Tăcerea ei era ca o oglindă – reflectându-te pe tine. Și era, adesea, o priveliște urâtă.”

Mătăniile

Autor: Florence L. Barclay 

Iubirea este un lucru straniu, poate să se afle la mii de kilometri distanță sau să pândească de la câțiva pași, așteptând momentul prielnic să se arate. De asemenea, aceasta nu cunoaște legi și nici nu e interesată de prejudecăți sau păreri, ea caută doar să se întâmple în cea mai profundă formă a ei.

Joan este o femeie atipică, băiețoasă, urâtă chiar pentru standardele societății, care își găsește locul mai degrabă printre bărbați; aceștia din urmă o văd ca pe o camaradă, nefiind jenați să îi facă confidențe, dar nimeni nu se gândește să îi ofere inima sa. Pe Joan nu pare să o preocupe aceste lucruri sentimentale și este mulțumită cu viața ei, exact așa cum e, fiind împăcată și cu porecla “bătrâna Joan”.

“Nu îmi place niciodată să mă zbucium pentru nimic și mă întreb de multe ori de ce nu suntem în stare să primim lucrurile așa cum sunt, căci în jurul nostru totul este așa cum a fost și mai înainte și așa va fi întotdeauna, dacă oamenii ar fi împăcați cu ei înșiși.”

“Mătăniile”, cântecul pe care aceasta îl cântă rugată de mătușa sa, agită tot calmul din viața ei. Garth, bunul ei prieten, pare să o vadă atunci pentru prima dată, îndrăgostindu-se iremediabil. Dar între ei existau pe câte asemănări, pe atâtea deosebiri: el reprezenta bărbatul perfect, era mereu înconjurat de femei de o frumusețe rară, fiind un pictor de succes, iar Joan, ei bine, ea era Joan mereu.

Cu toate diferențele, Garth rămâne acaparat de blândețea lui Joan exprimată în timpul cântecului și îi mărturisește sentimentele lui, cerând-o de soție.

“[…] căci dragostea nu se termină niciodată. Uneori s-ar putea să ți se pară moartă, chiar îngropată, dar vine și pentru ea ziua învierii, ca pentru orice, în fiecare primăvară.”

 Joan, pe cât de mult ar dori să se arunce în brațele lui, pe atât este de intimidată de frumusețea fetelor care roiesc în jurul tânărului și decide să îi refuze cererea, gândindu-se că într-o bună zi starea de euforie a lui Garth va trece și îi va observa doar urâțenia.

“Tu te-ai gândit în primul rând la tine, căci ți-a fost teamă că nu vei putea suporta să vezi iubirea lui răcindu-se și entuziasmul lui stins. Când începi să te gândești la astfel de amănunte, atunci trebuie să recunoști că iubirea, afară de iubirea mamei, este întotdeauna egoistă. Și știut este că egoismul te pierde.”

Vor reuși cei doi să treacă dincolo de egoism și să înceteze să se mai desconsidere pentru a trăi iubirea ce îi leagă?

Povestea dintre cei doi este despre frumos, dar nu despre frumosul superficial, ci despre frumosul din adâncul sufletului…despre frumosul care iese la suprafață după ce cunoști omul în profunzime, despre cât de greșite pot fi deciziile luate în numele celuilalt sub pretextul că “este spre binele lui” și despre dragoste nemărginită.

“Înainte de toate mi-am dat seama că libertatea de a trăi pentru tine însuți nu este decât un fel de sclavie, căci ești sclavul singurătății, și în clipa aceea mi-am adus aminte că îl condamnasem și pe el să ducă aceeași viață deșartă pe care o duceam eu.”

Câteva motive să iubești viața

Autor: Matt Haig

Sunt îngrijorată în marea majoritate a timpului și cred că dacă ar fi să îmi doresc ceva cel mai mult, mi-aș dori ca aceste îngrijorări să nu mai apară din neant și să fie mai rare. Nu cred că există om care să nu fi simțit pe pielea lui câtuși de puțin câteva simptome ale anxietății.

“Nu ești mai puțin bărbat sau mai puțin femeie sau mai puțin om dacă ai depresie, așa cum nu ai fi nici dacă ai avea cancer sau o boală cardiovasculară sau ai suferi un accident de mașină.”

Anxietatea și depresia te anihilează pur și simplu, fără un motiv clar, cuibărindu-se cât pot ele de bine în interiorul tău.

“Dacă ți-e frică atunci când n-ai niciun motiv să-ți fie frică, în cele din urmă creierul tău începe să-ți ofere lucruri de care să-ți fie frică.”

Din păcate, cu toate că rata sinuciderilor crește masiv, aceste boli sunt privite cu superficialitate, fiind deseori considerate drept mofturi.

“Și din moment ce majoritatea oamenilor care se sinucid sunt depresivi, depresia este una dintre cele mai periculoase boli de pe planetă. Omoară mai mulți oameni decât orice altă formă de violență – războaie, terorism, abuz, atacuri armate -, toate puse laolaltă.”

“Poate tocmai această lipsă a înțelegerii depline e motivul unui stigmat încă existent cu privire la bolile psihice. Acolo unde există mister, există și teamă.”

“În punctul cel mai critic, te trezești dorindu-ți cu disperare orice altă suferință, orice durere fizică, fiindcă mintea e infinită, iar chinurile ei – atunci când au loc – pot fi la fel de infinite.

Poți fi depresiv și fericit, la fel cum poți fi un alcoolic treaz.

Nu are întotdeauna o cauză evidentă.”

Mi-a plăcut în mod deosebit această carte pentru că mi-a dat impresia că port o discuție cu un prieten foarte drag. Atât depresia, cât și anxietatea s-au instalat în viața lui Matt mâncându-l de viu, asemeni unui lup - atunci când se gândea că nu mai are ce să rupă din el, acesta mai găsea ceva.

“Unul dintre simptomele cheie ale depresiei e să nu mai vezi nicio urmă de speranță. Niciun viitor. Nu numai că ești departe de a vedea luminița de la capătul tunelului, însă tunelul însuși pare blocat la ambele capete, iar tu te afli în el.”

“Uneori, doar uneori, cuvintele pot să te elibereze.”

Matt se trezește în ghearele depresiei, în unul din cele mai frumoase locuri de pe pământ, în Ibiza, nu găsește un motiv clar, întrucât are o familie iubitoare, o iubită minunată, iar viața lui este îndestulată. Realizează însă, că nu se mai simțea fericit de ceva vreme, dar încerca să ascundă acest lucru în spatele drogurilor, alcoolului și petrecerilor.

“Matematica alcoolului. Vinul se multiplică prin sine. Cu cât bei mai mult, cu atât vei fi tentat să bei mai mult. Și, dacă e dificil să te oprești la un singur pahar, va fi imposibil să te oprești la trei.”

În cel mai crunt moment, când decide să își ia viața realizează că pe de-o parte și-ar fi dorit ca cei mai importanți oameni din viața lui să nu fi existat, pentru ca așa i-ar fi fost mai ușor să facă acest pas sumbru.

“Aveam o mamă și un tată și o soră și o iubită. Asta însemna că undeva existau patru oameni care mă iubeau. În acel moment, mi-am dorit îngrozitor de tare să nu fi fost niciunul. Nici măcar unul. Iubirea mă înlănțuia aici, în capcană. Iar ei nu știau cum era, cum era mintea mea. Poate că, dacă ar fi stat timp de zece minute în capul meu, ar fi spus ceva de genul: “Oh da, de fapt, e în regulă. Ar trebui să sari. Fugi și sari și încide ochii și fă-o pur și simplu.””

Dar, cu toate că s-a simțit înlănțuit de iubire, tot iubirea l-a salvat și aceasta este deosebit de importantă în viața unui om depresiv. În cazul lui Matt, medicamentația a dat greș, dar a fost ajutat de persoanele din jur, de cărți și de activitatea fizică.

“Poate că iubirea înseamnă, pur și simplu, să găsești acea persoană cu care poți fi tu însuți, oricât de neobișnuit ai fi.”

“Cea mai bună modalitate să învingi un monstru e să găsești unul și mai înspăimântător.”

“Îmi doresc să citesc cărți care mă fac să râd și să plâng și să mă tem și să sper și să trag un pumn în aer, în semn de triumf. Îmi doresc ca o carte să mă îmbrățișeze ori să mă apuce de ceafă ori de gât. Nu m-ar deranja nici măcar dacă mi-ar trage un pumn în stomac. Pentru că ne aflăm aici pentru a simți.

Îmi doresc viața.

Îmi doresc s-o citesc și s-o scriu și s-o simt și s-o trăiesc.

Îmi doresc ca, pentru cât de mult timp e posibil în existența asta care ține cât ai clipi, să simt tot ce poate fi simțit.”

Inimă arsă

Autor: J.M.G. Clézio

Am rămas, exact cum spune și titlul, cu inima arsă după ce am citit această carte. Cartea cuprinde povestioare atât de profunde privind dramele unor femei care fac parte din familii dezorganizate, sunt singure, se găsesc în încercarea de a schimba ceva în lume, sunt vândute, cad în mrejele drogurilor, renunță la ele. Fiecare personaj este prezentat atât de autentic încât mi-a fost imposibil să nu simt puțin din amărăciunea lor.

Timpul trece peste toți și nu ne iartă dacă nu ne găsim scopul și pe noi înșine la timp. Citatele exprimă totul:

“Uita de toate astea foarte ușor. De toate lucrurile mărunte ale vieții.”

“Tocmai tăcerea devenise insuportabilă.”

“Vorbește despre influența bărbaților, despre dictatura lor, despre puterea lor de convingere în a face rău, iar micuța nu a avut niciodată cu adevărat de ales, n-a îndrăznit niciodată, nici măcar nu i-a trecut prin minte să reziste, ea nu e altceva decât o păpușă de carne în mâinile lor.”

“Clémence își privea sora și simțea că o doare inima. Nu putea să facă nimic pentru ea. Era prea târziu, prea departe, prea diferit. Studiase Dreptul, trecuse prin concursuri, și tot nu știa cum să-și oprească sora din cădere.”

“S-a folosit de ea ca de un animal. Se gândește la asta fără groază, deoarece acum e totul pe fundul abisului, singură într-un loc în care nimeni nu va veni niciodată s-o caute, în luminișul dintre pini, la capătul tuturor drumurilor.”

“Nu a plans, doar s-a închis în ea însăși, detestând-o pe maică-sa. Nici Clémence nu putea pricepe. Nu era o izbucnire de mânie pe care o dai uitării, era un rău cuibărit în străfundurile ei, pe care fiece clipă, fiecare zi îl făceau mai tenace, sfredelind mai adânc.”

“Rachel era drăguță, dar cât de bine îi înțelegea viața, ce știa ea despre gaura aceea neagră în care cazi, tot cazi și nimeni și nimic nu te pot împiedica să cazi până ajungi tocmai la fund? Ce știa ea despre Pervenche, despre ce era în inima ei, despre gaura neagră dinăuntrul ei, atât de neagră încât ceilalți fuseseră doar împrejurările căderii ei, și nu cauza?”

“Într-adevăr, e tare greu să pătrunzi în lumea adulților când toate drumurile duc spre aceleași frontiere, când cerul e așa îndepărtat, când arborii nu mai au ochi, iar maiestuoasele râuri sunt acoperite cu plăci de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei înșiși semnele.”

“Noapte răcoroasă e un fior pe pielea ei. Noaptea îi e veșmânt. Cerul înfășoară strâns pământul, lamele foarfecelor desfac nodurile țesăturilor, taie legăturile șireturilor, cataramele de curea. Noaptea e în pielea goală. Opreliștile au căzut, insignele și drapelele, cărțile prea scrise și codexurile în care au fost dăltuite legile oamenilor. Noaptea le închide, le șterge. Orașul se cască precum un talaz care se sparge. Rădăcinile clădirilor se dezgolesc, se văd lucruri roșii, lucitoare, viscere. E o tăcere care ucide pendulele. E un frig care intră în ea, în tine, un ac de abis.”

“Nu există demoni. Nu există morți vii. Există asasini și drogați. Dar nimic nu s-a schimbat.”

“Pleacă, te părăsesc. Într-o zi, ai aflat de asta. Ai descoperit că ești singură, n-ai înțeles de ce. Ai înțeles că nu mai aveai nici oraș, nici țară, doar hârtii, premise de ședere, carduri, chitanțe de chirie, doar atât. Poate că era ca și când nu te-ai fi născut niciodată, ca și când n-ai fi avut niciodată o copilărie și un cartier, doar vise.”

Apă plată cu lămâie

Autor: Iulia-Florentina Paciurea
An: 2018
Editura: Libris Editorial

Mă bucur mult că am avut ocazia să citesc această carte, a fost o surpriză plăcută pentru mine. Dacă la început, atitudinea lui Allison m-a enervat și povestea cu Colton mi s-a părut puțin probabilă, pe parcurs, povestea m-a acaparat cu totul.

"Suntem singuri pe Pământ, cu adevărat singuri...și singurătatea asta a noastră ne face să căutăm alinare, companie...căutăm prietenia în vorbele înșelătoare ale celor care ne sunt prieteni doar din interes și deseori credem că am găsit iubirea în privirile înșelătoare ale celor care ne privesc pe noi, dar și pe alta, cu exact aceiași ochi si intenții."

Allison, este o tânără americancă în culmea succesului, dar superficială și răsfățată până în măduva oaselor. Îi este mult mai ușor să privească viața în glumă, să strălucească și să stârnească invidie, decât să lase pe cineva să se uite în sufletul ei.

"De când mă știam, din toată viața mea trecută, adunasem saci de neîncredere, adunasem nemulțumiri și resentimente, adunasem tristețe și uimire: toți mă dezamagiseră."

Viața i se va schimba radical o dată cu apariția lui Colton; acesta cu câteva cuvinte îi dărâmă toate convingerile și o lasă să se privească pe ea însăși în profunzime. Ea pleacă în călătoria în interes de serviciu în pădurea amazoniană, cu inima strânsă. Această aventură o va modela dramatic pe Allison. Aflată în mijlocul sălbăticiei, după prăbușirea avionului aceasta are de luat o decizie foarte importantă: să stăpânească sălbăticia, sau să lase sălbăticia să o stăpânească pe ea.

"Am înțeles că nu pot controla nimic cu adevărat, în afara propriului corp. Și nici pe acesta în întregime. Am înțeles că trebuie să am încredere uneori. În cine se întâmplă să fie lângă mine. Am înțeles că nu mă pot salva de la nimic cu sufletul încărcat și că remușcările mă pot trage în jos oricând, oriunde."

Povestea lui Allison, devine totodată și povestea celor trei supraviețuitori, colegii lui Allison de suferință: Tom, Mara, Nik; din povestea unei fete superficiale, devine o poveste despre aventură, supraviețuire, prietenie, iubire, dar mai ales despre schimbare și regăsire.

"Răutatea dezbină oamenii. Văzusem asta atât de des... La fel poate face și durerea, însă teama de cele mai multe ori îi apropie."

"Schimbările nu vin peste noapte. Nu luăm decizii bune sau rele, ci doar alegem un drum. Astăzi, drumul pe care pășisem în trecut îmi era străin. "
Mi-a plăcut mult ideea mesajelor care au adus suspansul, dar recunosc că mi-ar fi plăcut mai mult un final mai puțin prebizibil. De asemenea, mi s-a părut că folosirea perfectului simplu, i-a furat lui Allison din identitatea de americancă. Am apreciat foarte mult curajul de a scrie din perspectiva unui personaj străin, despre alte culturi și cu siguranță voi citi și alte cărți ale autoarei.

Eu, cea de pe locul doi

Autor: Cezara Zamfir
An: 2018
Editura: Libris Editorial

Abia am terminat cartea și am rămas cu sentimentul că oamenii au fix ceea ce merită, nici mai mult, nici mai puțin.

"Cumva, în acel moment, în mașină, am realizat că oamenii au un singur dușman natural: ei înșiși."

Cartea ne prezintă drama Amaliei, care pentru un strop de iubire intră într-un cerc vicios de sentimente amare, lăsând în urmă principiile pe care le respecta cu sfințenie.

"Tot ce făceam noi era să ne jucăm cu focul fără să ne pese prea mult de consecințe, căci atunci când iubirea îți ia mintea, cu ce naiba mai poți gândi?"

Victor, un bărbat însurat, intră cu bocancii in viața Amaliei călcând în picioare atât regulile după care aceasta își ducea viața, cât și pe ea. Nu am înțeles obsesia Amaliei pentru Victor și nici de ce continua să se autodistrugă, lăsându-se influențată de un om atât de pervers, ceea ce mă face să cred ca acest volum este doar o etapă din viața Amaliei, urmând să evolueze fabulos în următorul volum.

"Mi-am dat seama că iubirea pentru el mă schimbă în ceea ce e mai rău și singura întrebare care mă înspăimânta era legată de ce aș fi în stare să fac numai să-l țin lângă mine."

După ce Victor o rănește în repetate rânduri, aceasta adopta o atitudine de nepăsare care aduce nori mult mai sumbri în viața ei.

"Priveam cu aviditate licoarea rubinie și mă întrebam dacă diavolii sau îngerii au fost vreodată invidioși pe ce am creat noi, oamenii: culorile ce transced umanitatea și imoralitatea, artele frumoase ale celor mai divinizați oameni, sufletele noastre libere să facă ce doresc parcă fără vreo teamă de consecințe."

Amalia se aruncă cu capul înainte în relații și reușește să distrugă chiar și relațiile cu cei care i-au fost alături de fiecare dată.

"În definitiv, un om este o multitudine de sentimente, care nasc un comportament și duc la crearea unui portret emoțional."

Cartea nu este chiar genul pe care l-aș alege în mod obișnuit, dar recunosc ca mi-a plăcut să intru în mintea ciudată a Amaliei (deși nu am reușit să mă identific câtuși de puțin cu ea) și mi-a stârnit curiozitatea în ceea ce privește următorul volum.