Se numea Sarah

Autor: Tatiana de Rosnay

Sarah, o fetiță evreică, este forțată să se maturizeze la numai 10 ani. Poliția franceză, în care avea încredere că o protejează, o scoate din casă în miez de noapte împreună cu părinții ei. În acea agitație Sarah încearcă să își protejeze frățiorul, încuindu-l în dulapul lor secret.

“Privindu-le pe mama ei și pe Eva, fetița se întreba dacă părinții ei făcuseră bine că o protejaseră de toate, dacă procedaseră corect ferind-o de veștile rele, tulburătoare. Dacă făcuseră bine să nu-i explice atât de multe lucruri care se schimbaseră pentru ei, de la începutul războiului. Ca atunci când soțul Evei nu se mai întorsese. Dispăruse. Unde? Nimeni nu voise să-i spună. Nimeni nu voise să îi explice. Ura să fie tratată ca un bebeluș. Ura când vocile erau coborâte la intrarea ei în încăpere.

Dacă i-ar fi spus, dacă i-ar fi spus tot ce știau, oare n-ar fi fost mai ușoară ziua asta?”

Traseul pe care îl urmează până în lagăr o forțează să vadă orori pe care nimeni nu ar trebui să le vadă, cu atât mai puțin un copil: oameni bolnavi care își găsesc sfârșitul, copii însetați și înfometați, oameni care se sinucid, dar cel mai mult o doare să vadă speranța murind în ochii părinților ei.

“Pe vremuri credea tot ce-i spunea mama ei. Dar în această lume nouă și aspră, fetița simțea că se maturizase. Se simțea mai bătrână decât mama ei. Știa că zvonurile erau adevărate. Nu știa însă cum să-i explice asta mamei ei. Mama ei devenise ca un copil.”

 Ea încearcă din răsputeri să rămână puternică pentru a-și respecta promisiunea făcută frățiorului ei.

Am citit prima parte de poveste cu un nod în gât, atât de mult m-a emoționat povestea acestei fetițe și a frățiorului ei. Aș fi vrut să aflu mai mult despre evoluția ei.

În a doua parte accentul cade pe viața Juliei Jarmond, o jurnalistă americană, căsătorită și stabilită în Paris, căreia îi revine sarcina de a scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv. Nu prea mi-a plăcut acest personaj și am văzut obsesia pentru povestea Sarei cam exagerată.

“Da, războiul s-a terminat, în cele din urmă, dar pentru mine și pentru tatăl tău, nimic nu mai e la fel. Nimic nu va mai fi la fel. Pacea are un gust amar. Iar viitorul pare sumbru. Evenimentele care au avut loc au schimbat fața lumii. Și a Franței. Franța încă își revine după cei mai întunecați ani. Își va reveni vreodată cu adevărat, mă întreb? Aceasta nu mai este Franța pe care am cunoscut-o când eram mică. Este o altă Franță, pe care nu o recunosc.”