Love Me Not

Autor: M. J. Arlidge

Cât poate însemna o zi?

Pentru majoritatea locuitorilor din Southampton această zi este o zi ca oricare alta, plină de activități cotidiene, dar Soniei dimineața acestei zile îi va aduce sfârșitul.

O singură zi. Șase victime. Șase familii scoase din rutină și forțate să trăiască fără cineva drag.

Helen Grace, pornește împreună cu echipa pe urmele celor doi criminali care sunt mereu cu un pas în față și nu se dau în lături de la nimic pentru a-și îndeplini planul.

Ceea ce par a fi crime din cauza rasismului și a urei se dovedesc a fi mult mai mult decât atât.

“But that was all behind them. Once you stop caring, everythings gets better.”

Când presari ură și ignoranță în sufletul copilului tău, ce te aștepți să devină? Cât abandon și refuz trebuie să primească o persoană până în momentul în care clachează?

“I can see my heart before my eyes, turning black with hate.

They murdered me slow. I’ll be kinder, I’ll kill them quickly.

You forced me into a corner and gave me only one option…You just loved to crucify me.”

Criminalul este construit în aceeași manieră cu care ne-a obișnuit M. J. Arlidge; oricât de mult rău ar fi făcut și oricâte vieți ar fi distrus, te îndeamnă la compasiune și nu îi absoalve de vină pe cei care l-au distrus inițial.

“It’s the injuries inflicted by your own flesh and blood that cut the deepest.”

Acest volum mi-a plăcut cel mai puțin din serie; deși nu i-a lipsit ritmul alert, am simțit că detaliile nu se legau întotdeauna și m-a lăsat cu nelămuriri. De asemenea, mi s-a părut exagerată nevoia lui Helen de a se martiriza și de a lua totul personal. Aștept să citesc “Down the Woods”, care sper să se ridice la nivelul celorlalte volume și să îmi recapăt bucuria cu care am citit seria până acum.

Big Magic

Autor: Elizabeth Gilbert

Mi-a plăcut mult mesajul acestei cărți – nu ar trebui să ne oprim niciodată să facem ceea ce ne place. Deseori dăm vina pe timp, pe stres, pe muncă și încetăm să dansăm, să scriem, să citim, să prăjiturim, să visăm, să ne jucăm etc., până când uităm și ceea ce ne mai place.

“We all spend our twenties and thirties trying so hard to be perfect, because we’re so worried about what people will think of us. Then we get into our forties and fifties, and we finally start to be free, because we decide that we don’t give a damn what anyone thinks of us. But you won’t be completely free until you reach your sixties and seventies, when you finally realize this liberating truth – nobody ever thinking about you, anyhow.”

Bineînțeles că unde este activitate apare hop și teama: de a nu pierde timpul, de a nu avea succes, de a fi criticat și judecat, dar această teamă nu ar trebui să ne paralizeze; dacă tot s-a autoinvitat, să se mulțumească că ne însoțește în călătoria noastră cu creativitatea, dar fără a avea drept de decizie.

“You’re afraid of unleashing your innermost demons, and you really don’t want to encounter your innermost demons.”

“So take your insecurities and your fears and hold them upside down by their ankles and shake yourself free of all your cumbersome ideas about what you require (and how much you need to pay) in order to become creatively legitimate. Because, Ițm telling you that you are already creatively legitimate, by nature of your mere existence here among us.”

Fiecare om are un dar îngropat undeva înăutrul lui, dar nu e așa ușor de descoperit, pentru asta trebuie să încerce lucruri și să se bucure pe parcurs. Poate va găsi acel ceva, sau poate nu, dar ce e de pierdut în acestă căutare? Nimic...până la urmă ideea e să profite de călătorie.

“The universe buries srange jewels deep within us all, and then stands back to see if we can find them.”

Fii atent la ideea aceea care nu-ți dă pace, dă-i o șansă, bucură-te de ea...până la urmă creativitatea te găsește pe tine și nu invers, dar te găsește doar dacă ești activ și îi dai glas ideii.

“The essential ingredients for creativity remain exactly the same for everybody: courage, enchantment, permission, persistence, trust – and those elements are universally accessible. Which does not mean that creative living is always easy; it merely means that creative living is always possible.”

Nu te mai plânge și nu mai căuta motive! Pentru a strecura un strop de creativitate în viața ta nu este nevoie să demisionezi, să renunți la sarcinile de zi cu zi sau la familie/prieteni, ci doar trebuie să te iubești sufiecient pentru a face ceea ce iubești. Nu lăsă ideea de perfect să te oprească din a continua, nimic nu este perfect!

“Perfectionism stops people from completing their work, yes – but even more, it often stops people from beginning their work. Perfectionists often decide in advance that the end product is never going to be satisfactory, so they don’t even bother trying to be creative in the first place.”

“It has taken me years to learn this, but it does seem to be the case that if I am not actively creating something, then I am probably actively destroying something (myself, a relationship, or my own peace of mind).”

Hide and Seek

Autor: M. J. Arlidge

Al șaselea volum mi-a confirmat că sunt îndrăgostită iremediabil de această serie și de imaginația lui M. J. Arlidge, care întrece orice limită, autodepășindu-se cu fiecare volum.

„It is amazing what hate can do[...] Hatred of his own kith and kin. And it was this that made him dangerous. In situations like these, blood is much thicker than water.”

Helen Grace este un personaj care mi-a devenit foarte drag. A avut o copilărie plină de mizerii dar cumva a reușit să transforme mocirla în aur, alegând să lupte în viață, oricât de mult ar durea.

„No question, life never fails to surprise you. You really do find kindness in the strangest places.”

“Hide and Seek” ne prezintă o Helen Grace căzută în dizgrație. Dezavantajele unei vieți solitare și rezervate își arată colții acum, Helen fiind banată atât de cei din afara cât și de cei din închisoare.

„First rule in prison life – you’ve got to have eyes  in the back of your head.”

Este de-a dreptul trist cum într-un moment te poți afla în cel mai înalt punct al vieții tale, iar în imediat următorul să nu mai ai nimic, să nu mai reprezinți nimic pentru cei în care aveai încredere, ba chiar mai mult, să profite de înfrângerea ta. În acest caz este Helen acum, iar unica ei speranță rămâne Charlie.

„Sometimes the silence in this place was so total, so deafening, that you could believe you were the last person left alive on earth.”

Helen ajunge să vadă ce este teama în închisoare, atât din cauza faptului că se află printre persoane care au fost închise chiar de ea, cât și din cauza criminalului care face ravagii între zidurile închisorii, mutilându-și hidos victimele.

„This calculating killer had no desire to abuse the victims – quite the opposite, in fact. He wanted to cleanse them.”

Vechile obiceiuri mor greu, așa că Helen continuă șă facă ce știe ea mai bine, urmărind fiecare mișcare a criminalului, riscându-și încă o dată viața.

„She was in with the sex offernders, the psychos and the determinedly suicidal. She had thought she was in Hell previously. Now she realised how wrong she’d been.”

Se numea Sarah

Autor: Tatiana de Rosnay

Sarah, o fetiță evreică, este forțată să se maturizeze la numai 10 ani. Poliția franceză, în care avea încredere că o protejează, o scoate din casă în miez de noapte împreună cu părinții ei. În acea agitație Sarah încearcă să își protejeze frățiorul, încuindu-l în dulapul lor secret.

“Privindu-le pe mama ei și pe Eva, fetița se întreba dacă părinții ei făcuseră bine că o protejaseră de toate, dacă procedaseră corect ferind-o de veștile rele, tulburătoare. Dacă făcuseră bine să nu-i explice atât de multe lucruri care se schimbaseră pentru ei, de la începutul războiului. Ca atunci când soțul Evei nu se mai întorsese. Dispăruse. Unde? Nimeni nu voise să-i spună. Nimeni nu voise să îi explice. Ura să fie tratată ca un bebeluș. Ura când vocile erau coborâte la intrarea ei în încăpere.

Dacă i-ar fi spus, dacă i-ar fi spus tot ce știau, oare n-ar fi fost mai ușoară ziua asta?”

Traseul pe care îl urmează până în lagăr o forțează să vadă orori pe care nimeni nu ar trebui să le vadă, cu atât mai puțin un copil: oameni bolnavi care își găsesc sfârșitul, copii însetați și înfometați, oameni care se sinucid, dar cel mai mult o doare să vadă speranța murind în ochii părinților ei.

“Pe vremuri credea tot ce-i spunea mama ei. Dar în această lume nouă și aspră, fetița simțea că se maturizase. Se simțea mai bătrână decât mama ei. Știa că zvonurile erau adevărate. Nu știa însă cum să-i explice asta mamei ei. Mama ei devenise ca un copil.”

 Ea încearcă din răsputeri să rămână puternică pentru a-și respecta promisiunea făcută frățiorului ei.

Am citit prima parte de poveste cu un nod în gât, atât de mult m-a emoționat povestea acestei fetițe și a frățiorului ei. Aș fi vrut să aflu mai mult despre evoluția ei.

În a doua parte accentul cade pe viața Juliei Jarmond, o jurnalistă americană, căsătorită și stabilită în Paris, căreia îi revine sarcina de a scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv. Nu prea mi-a plăcut acest personaj și am văzut obsesia pentru povestea Sarei cam exagerată.

“Da, războiul s-a terminat, în cele din urmă, dar pentru mine și pentru tatăl tău, nimic nu mai e la fel. Nimic nu va mai fi la fel. Pacea are un gust amar. Iar viitorul pare sumbru. Evenimentele care au avut loc au schimbat fața lumii. Și a Franței. Franța încă își revine după cei mai întunecați ani. Își va reveni vreodată cu adevărat, mă întreb? Aceasta nu mai este Franța pe care am cunoscut-o când eram mică. Este o altă Franță, pe care nu o recunosc.”

Eleanor & Park

Autor: Rainbow Rowell

Ciudată. Roșcată. Durdulie. Eleanor nu este nici pe departe o fată populară, ba chiar este ținta glumelor din cauza stilului ei ciudat de a se îmbrăca, situației materiale și părului vâlvoi. La 16 ani ea știe deja că viața nu este roz, fiind dată afară de tatăl ei vitreg, aceasta este forțată să trăiască din mila unei familii de străini. Abia după un an, mama ei își amintește că și-a lăsat copilul “pentru câteva zile“ pe undeva. Întoarsă acasă, ea trăiește în condiții grele într-o cămăruță cu încă 4 frățiori, încercând să fie invizibilă pentru tatăl ei vitreg și violent. Cei mici asistă la violență și la certuri în mod constant.

“Eleanor și-a ascuns fața în umărul maică-sii. Nu ca să se apere. Era ca și cum s-ar fi ascuns în spatele primului lucru din cameră pe care el l-ar fi lovit.“

După ce că eram revoltată din cauza mamei iresponsabile și a tatălui vitreg, apare și cireașa de pe tort; tatăl natural trăiește bine mersi în apropiere, cu noua lui familie, dar s-a spălat cumva pe mâini de copilașii lui din familia anterioară. Cum nu merită unii oameni să aibă copii !!

Dar gata, destul cu revolta, până la urmă suntem aici pentru Eleanor ȘI Park. <3

“Eleanor avea dreptate: nu era drăguță. Arăta ca o operă de arta, iar arta nu trebuie să fie drăguță; trebuie să te facă să simți ceva.

Cu Eleanor lângă el, pe canapea, Park se simțea de parcă cineva deschisese o fereastră în mijlocul camerei, de parcă cineva ar fi înlocuit tot aerul din cameră cu unul nou, mai bun (de două ori mai proaspăt, cum se spunea în reclame).

Eleanor îl făcea să simtă că se întâmplă ceva. Chiar și când nu făceau decât să stea pe canapea.“

Park reprezintă aproape opusul a ceea ce este Eleanor - el are o familie unită, o situație materială bună, este printre copiii populari și are niște bunici minunați. Aparent, cei doi nu au nimic în comun, dar fiind zi de zi unul lângă celălalt în autobuz, aceștia descoperă pasiuni comune. Fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare gest îi aduce mai aproape. Mi-a plăcut mult relația stângace care s-a dezvoltat între Eleanor și Park, și sentimentele puternice la care au ajuns pas cu pas.

“Prima dată când se ținuseră de mână s-a simțit atât de bine, încât toate relele pe care le trăise dispăruseră. Senzația de bine era mai puternică decât tot ce o rănise vreodată.“

Into the Water

Autor: Paula Hawkins

“The things I want to remember I can’t, and the things I try so hard to forget just keep coming.”

Acțiunea are loc în orășelul Beckford și ale lui ape tulburi. De secole, apele au ispitit, au obsedat și au tras în adâncuri trupurile și sufletele femeilor nefericite.

“The places where hopeless people go to end it all, cathedrals of despair.”

“People turned a blind eye, though, didn’t they? No one liked to think about the fact that the water in that river was infected with the blood and bile of persecuted women, unhappy women; they drank it every day.”

Obsesia lui Nel Abbott cu privire la aceste ape o poartă în adâncuri, acum ea poate să fie cu ele, cu toate femeile tulburate și cu toate vrăjitoarele înecate aici, acum poate să danseze cu ele până la sfârșit. Dar oricât a căutat-o cu lumânarea rămâne totuși o singură întrebare: a pășit singură spre moarte sau a azvârlit-o cineva?

“But appereances are deceptive, for this is a deathly place. The water, dark and glassy, hides what lies beneath: weeds to entangle you, to drag you down, jagged rocks to slice through flesh. Above looms the grey slate cliff: a dare, a provocation.”

Ancheta scoate la suprafață secrete vechi, idile interzise, personaje dereglate și monștrii care pozează în părinți.

“Beckford is not a suicide spot. Beckford is a place to get rid of troublesome women.”

Mi-a plăcut mult ideea, dar multitudinea de personaje, de secrete, de idile, a făcut lectura obositoare și plictisitoare de la un punct încolo. Am avut impresia că mi s-a servit o mâncare pregătită cu toate ingredientele dintr-o bucătarie. Când prea mult este prea mult...

Fata din tren

Autor: Paula Hawkins

“Viața nu e un paragraf și moartea nu e ceva între paranteze.”

Imposibilitatea de a avea un copil o aduce pe Rachel în pragul disperării. Depresia duce la alcool, iar alcoolul duce la pierderea controlului. Fiecare zi trăită de Rachel este minciună și agonie, singurul ei confort este să privească prin geamul trenului relația dintre Megan și Scott, pe care ea îi numește Jess și Jason și își imaginează că viața lor este perfectă. Retrăiește prin aceștia relația ei cu Tom, fostul ei soț, care locuiește încă în casa în care până nu demult a locuit și ea, împreună cu noua lui soție Anna și cu fiica lor Evie.

Împovărată de vină că a pierdut tot și îmbibată în alcool, Rachel nu mai are puterea de a schimba nimic în viața ei, deși știe cât de patetic trăiește, până când află că Megan a dispărut.

“Așa că nu pot să dorm și sunt furioasă. Mă simt de parcă deja ne certăm, deși cearta n-a început decât în imaginația mea.”

Se simte atrasă în mod obsesiv de această poveste și simte că este de datoria ei să spună poliției și lui Scott că a văzut-o pe Megan sărutând un alt bărbat. Chiar dacă încearcă să lupte cu dependența de alcool, credibilitatea ei este la pământ și ea nu poate să își amintească decât frânturi – e aproape imposibil să dezlege misterul acelei nopți.

“Tot ce știu e că într-un moment sunt bine mersi și viața e frumoasă și nu-mi doresc nimic altceva și în următorul abia aștept să scap de aici, nu reușesc să mă adun și simt că o iau iar pe pantă în jos.”

Să te simți vinovat este una, dar să te simți vinovat de lucruri pe care nu ți le amintești este de un infinit de ori mai crud. Cât de șifonată va ieși Rachel din această poveste?