Autor: John
Steinbeck
Titlu
original: To a God Unknown
Nu tot ce este bun este în totalitate bun și nu
tot ce este rău este în totalitate rău. Acesta este sentimentul pe care mi l-a
lăsat această carte încărcată de simboluri și descrieri care m-au acaparat cu
totul în poveste.
“Nu-i
nici un blestemat de pas între dispreț și iubire.”
Joseph Wayne, mânat de o dorință sălbatică de a
avea pământul lui, merge la tatăl său pentru a-și spune of-ul. Părintele vede
focul care arde în Joseph dincolo de cuvintele acestuia, așa că îi
binecuvântează plecarea.
Ajuns în California, acesta își așează gospodăria
în valea Nuestra Senora. Acum că este proprietar, pe Joseph îl încearcă un
amestec de sentimente: dor de casă, singurătate, dorința nestăvilită de a pune stăpânire pe pământ, dar și presimțiri sumbre.
La scurt timp după plecarea din casa părintească
acesta primește o scrisoare de la frații săi în care este anunțat că tatăl lor
a murit, însă această veste nu îl întristează deloc pe Joseph, deoarece el își
simte tatăl mai aproape ca oricând – întrupat în stejarul lângă care și-a
construit casa.
Pământul înflorește sub stăpânirea lui Joseph care
pare să îi simtă pulsul și proprietatea crește considerabil când i se alătură și frații
săi. Singurele îngrijorări care se strecoară în mintea lui Joseph sunt cele
legate de secetă – locuitorii povestindu-i că seceta omoară tot, iar venirea
ploilor după perioadele de secetă este sărbătorită cu petreceri necuviincioase,
considerate de către preot păgâne.
“Dealurile
erau albe ca cenușa. Oamenii s-au bucurat când a venit ploaia. Nu puteau duce
toată bucuria aceea, așa că au făcut lucruri urâte. Oamenii fac tot timpul
lucruri urâte când sunt prea fericiți.”
Tânărul proprietar încearcă să trateze aceste
povești ca pe niște mituri, dar în sufletul lui știe că nu sunt doar atât.
“Diavolul
a avut în stăpânire ținutul acesta timp de mii de ani, pe când Hristos numai
câțiva. Și, la fel cum se întâmplă cu o țară proaspăt cucerită, vechile
obiceiuri dăinuie multă vreme, uneori în taină și uneori cu vagi modificări,
pentru a fi în armonie cu regulile noii stăpâniri;.”
Pământul îi vorbește, animalele îi vorbesc, pădurea
îi vorbește, stejarul îi vorbește, iar Joseph se simte una cu ele. Dumnezeu
este în toate și el este Dumnezeu.
“Nu
știu dacă s-au există bărbați în afara umanității, continuă Rama, ori dacă unii
bărbați sunt atât de umani încât îi fac pe ceilalți să pară ireali. Poate că o
mică divinitate viețuiește din când în când pe pământ...Îți spun, bărbatul ăsta
nu e om, decât dacă e toți oamenii laolaltă.”
Elizabeth, mireasa lui Joseph, simte imediat forța
pădurii și misticismul locului, ezitând inițial să treacă hotarul, dar apoi
vraja locului o va cuprinde cu totul.
“Acesta
este un spațiu între real și realul pur, neșovăielnic și nedeformat de sensuri.
Aici sălășluiește un hotar. Ieri ne-am căsătorit, însă nu a existat nici o
căsătorie. Aceasta este căsătoria noastră – de-a lungul trecătorii – intrând prin
culoarul munților precum sămânța și ovulul ce devin una în zariștea sarcinii.”
Din păcate după căsătorie încep și
dezamăgirile, viața lui Joseph începe să se surpe, iar gândurile cele mai sumbre ale acestuia se împlinesc. Lumea în care m-a introdus autorul, este una
misterioasă, cu întâmplări tulbăroare, lăsând în spate o mulțime de întrebări.
Cât este în stare să sacrifice un om pentru
natură? Este capabil chiar să se autosacrifice?
No comments:
Post a Comment