Autor: Gail Honeyman
Titlu original: Eleanor Oliphant is
Completely Fine
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru a descrie
această carte acesta ar fi: tulburătoare. Am citit intrigată, am citit zâmbind,
dar cea mai mare parte am citit-o cu un nod în gât, urmând partea de final pe
care am citit-o cu gura până la urechi. Eleanor este o tânără de 29 de ani,
care aparent, are o viață cu totul și cu totul banală, dar gândurile profunde o
dau de gol. Ea își duce existența singură, de pe-o zi pe alta, găsind plăcere
doar în rutină și votcă.
“Sunt
zile în care mă simt atât de puțin conectată cu pamântul, încât firele care mă
priponesc de planetă sunt diafane și subțiri. O pală de vânt mai puternică m-ar
smulge de tot și m-ar ridica, apoi aș dispărea precum una dintre acele semințe
dintr-o păpădie.”
“Nu e corect să îți
placă cineva doar pentru că e atrăgător, așa cum nu e drept să nu îți placă
cineva din cauza unei diformități.”
Eleanor retrăiește în mod constant episodul incendiului,
dintr-un trecut tumultos, care a lăsat-o cu cicatrice atât fizice, cât și
emoționale.
“Am cicatrice în
suflet, la fel de groase și care mă urâțesc, așa cum o fac și cele de pe fața
mea. Știu că sunt acolo. Dar sper că a mai râmas un pic de țesut neatins, un
petic prin care să iasă iubirea și să-și ia zborul. Sper..”
De la incident, aceasta a trăit la diverse familii
până la 17 ani, când a fost mutată într-un apartament singură, fără nicio altă
ființă din trecutul ei.
“De fapt, dacă e să mă
gândesc îndeajuns de mult, cred că mi-aș scoate ochii ca să nu mai privesc, să
nu mai văd tot timpul. Ce am văzut nu poate fi șters. Ce am făcut nu poate fi
desfăcut.”
Influențată de Mami, Eleanor, se simtă ca un
monstru, comunicarea dintre cele două fiind foarte greu de digerat. Sfaturile
pe care Mami i le dă m-au îngrețoșat, m-au dezgustat și m-au înfiorat. Aceste
sfaturi o împiedică pe Eleanor să își facă prieteni și să ducă o viață normală,
trăind pe baza unor prejudecăți bolnave. Nu scapă niciun om nejudecat de Eleanor,
aceasta ținându-i la foarte mare distanță, agățându-se de singurătate ca de
aer.
“A meritat? Pentru ea?
Oh, e loc pe celălalt obraz pentru încă un pic de suferință, nu-i așa? Întoarce
și celălalt obraz pentru Mami, Eleanor, așa, fii o fată buna!”
“Doar am vrut să îți
spun că ești o risipă inutilă de țesut uman.”
“După incendiu, am
fost mereu atât de singură…Orice mamă e mult mai bună decât nicio
mamă...”
Totuși viața acesteia se schimbă când în viața
ei apare Raymond, un coleg de muncă și bătrânelul Sammy pe care aceștia îl
salvează după ce a căzut în stradă. Raymond nu scapă nici el de judecata aspră
a Eleanorei, dar își face tot mai mult loc în viața ei. Ea vede în acesta un
ajutor în a încerca lucruri noi pentru a-și duce la final proiectul –
încercarea de a-l cuceri pe frumosul solist Jonnie L. Raymond îi deschide ochii
cu privire la cât de importantă este socializarea și apropierea de oameni și o
ajută să se integreze tot mai mult.
“Simțeam că viața se
mișca foarte repede, agresându-mă într-un adevărat vârtej de posibilități.”
Evenimentele la care aceștia participă, o
determină pe Eleanor să își schimbe rutina și să aibă grijă de ea cu mici
răsfățuri. Aceasta întâlnește oameni calzi care o fac să dărâme din zidurile
create în jurul ei și începe să prindă viață încet încet. Este în continuare de
o sinceritate usturătoare, dar viața ei merge în sus până când își dă seama de
tot tot…și are un șoc.
“…dar gândurile
mele, pur și simplu, nu se lăsau înecate – întocmai unor cadavre urâte,
umflate, continuau să plutească spre suprafață în toată urâțenia lor palidă,
umplută cu gaze.”
Dacă și cum va depăși Eleanor acest șoc vă las
pe voi să aflați, eu pur și simplu am iubit-o pe Eleanor din
tot sufletul. E atât de trist că
deseori luăm totul de-a gata ca și cum viața tuturor oamenilor începe întocmai
ca a noastră, cu aceleași posibilități și întâmplări…parcă nu dăm voie să
îngăduim că sunt și vieți distruse de singurătate, educație precară, părinți
bolnavi mintal care pur și simplu nu le fac copiilor cunoștință cu iubirea și cu emoțiile.
“În zilele noastre,
singurătatea este noul cancer – un lucru rușinos, jenant, cu
care ai de-a face într-un fel obscur. Un lucru de temut, incurabil, atât de
îngrozitor, încât nici nu îndrăznești să-l menționezi; ceilalți oameni nu vor
să audă cuvântul rostit cu voce tare, de teamă ca nu cumva să fie afectați și
ei sau să provoace astfel soarta și o groază asemănătoare să se abată asupra
lor.”
Pasaj amuzant care
mi-a plăcut în mod deosebit. :D
“Sub strălucirea
portocalie a unui felinar, o vulpe bea o ceașcă de cafea. Nu o ținea între
labele sale – după cum s-a stabilit, nu sunt nebună - , ci, mai degrabă, își
lăsase capul în pământ și lipăia dintr-un pahar de la Starbucks. Simțind că o
priveam, vulpea s-a uitat în sus și m-a țintuit cu o privire mândră.
Și ce? părea să spună. O
ceașcă de cafea dimineața...mare lucru!”
No comments:
Post a Comment