Întreab-o pe Alice

Titlu original: Go Ask Alice

Autor: Anonim

Subiectul acestei cărți este reprezentat de o adolescentă de 15 ani, faptul că nu i s-a spus numele nu m-a făcut să o îndrăgesc mai puțin.

“De fapt, înțeleg atât de puține lucruri, că nici măcar nu știu cum de pot să exist.”

Aceasta notează în jurnalul ei toate problemele și temerile ei. Fiind introvertită, nu reușește să se adapteze foarte ușor, așa că este foarte entuziasmată când este invitată la o petrecere de către Jill. Din păcate, persoanele din jurul ei nu reprezintă cele mai bune exemple și o introduc în lumea drogurilor.

“Uneori cred că încercăm cu toții să fim umbre ale noastre, cumpărăm aceleași discuri și alte chestii, chiar dacă nu ne plac. Copiii sunt ca niște roboți de pe o linie de asamblare, iar eu nu vreau să fiu un robot!”

Ea realizează că nu este pe drumul cel bun și ar vrea să se oprească, dar totodată simte ca nu este înțeleasă de familia ei. Se luptă cu schimbări de atitudine, specifice oricum vârstei, cu sau fără droguri – dansează debordând de entuziasm, își iubește familia și îi este profund recunoscătoare ca mai apoi să cadă în extrema cealaltă în care se simte singură, neînțeleasă și deprimată.

“Mintea mea gonea cu o mie de kilometri pe minut și n-ajungea nicăieri.”

Calea ei nu este ușoară, deși încearcă uneori din răsputeri să iasă din ghearele drogurilor, alunecă iar si iar, de fiecare dată mai rău. M-a întristat foarte mult când accentua că nu poate discuta cu nimeni despre temerile ei și alegea să sufere singură.

“Dar nu ascultă! Pus și simplu nu pot sau nu vor să ne asculte, iar noi, copiii, ajungem în același colț frustrant, pustiu, singuratic, și n-avem pe nimeni cu care să comunicăm verbal sau fizic”

După părerea mea cartea ar trebui citită atât de părinți, cât și de adolecenți și nu numai, pentru a înțelege cât de neputincios te simți ca adolescent. Comunicarea și încrederea nu ar trebui să lipsească din această perioadă delicată.

“Înainte credeam că sunt singura care simte lucruri, dar în realitate sunt doar o părticică infimă dintr-o omenire plină de durere. E mai bine că majoritatea oamenilor sângerează pe dinăuntru, altfel lumea asta ar fi un pământ crud și mânjit cu sânge.”

Cimitirul animalelor

Titlu original: Pet Sematary

Autor: Stephen King

Cimitirul animalelor este o carte scrisă genial care te introduce foarte ușor în poveste și nu te mai lasă să îi dai drumul din mână, deși te înfioară. Mi-a plăcut mult cum au fost construite personajele și modul în care îi treceau gândurile prin minte lui Louis – nebune, obsedante, absurde, "hai-hui".
Cu siguranță nu mă voi opri doar la cele 2 cărți citite de acest autor: cartea de față si Carrie.
Louis împreună cu Rachel și cu cei doi copii, Eileen și Gage, se mută din Chicago in Ludlow, pentru postul de doctor de la Universitatea din Maine. Ajunși extenuați la noua locuință sunt încercați de niște presimțiri sumbe cu privire la loc, dar le pun pe seama oboselii.

“Acesta era misterul. Și indiferent cât de bine credeai că îți cunoși partenerul de viață, se putea întâmpla, uneori, să te izbești de ziduri mute sau să te prăvălești în prăpăstii.“

În timp ce despachetează, aceștia fac cunoștintă cu vecinul lor Judson Crandall. Acesta va deveni foarte apropiat familiei Creed, Louis considerându-l uneori ca un tată. Bătrânul îi avertizează încă de la început că drumul din fața casei face multe victime, mai ales în rândul animalelor, întrucât Eileen avea un motan pe nume Church.

“Pisicile sunt gangsterii lumii animalelor: trăiesc în afara legii și, deseori, mor acolo. Foarte multe pisici nu apucă să îmbătrânească lângă focul din sobă.”

Familia Creed se acomodează în noua locuință și Jud chiar le prezintă Cimitirul animalelor, un loc din apropierea casei și încărcat cu povești străvechi. Rachel va fi afectată imediat de acest loc pentru că îi dezgroapă amitiri vechi despre moartea surorii ei, Zelda. Aceasta a murit în urma unei boli grele care practic a desfigurat-o și a făcut-o să se comporte ca un monstru. În momentul în care Zelda a murit, era doar Rachel acasă și avea doar 8 ani.
În prima zi de lucru a lui Louis studentul Victor Pascow moare în urma unui accident, dar nu înainte să îl avertizeze despre Cimitirul animalelor. În curând Louis va trece aceste avertismente doarece motanul Church moare. Jud este cel care îl introduce în taina cimitirului indienilor Micman. Aceștia vor de trece de trunchiurile de copac, dincolo de Cimitirul animalelor, ignorând mesajele de avertizare a lui Pascow din vis. Drumul va fi anevoios și sinistru, până ajung în locul în care Louis îl va îngropa pe Church.

“Ești un om bun, Louis, da’ pui prea multe întrebări. Câteodată, oamenii trebuie să facă lucrurile care cred că se cuvin să le facă. Despre care cred în inima lor că se cuvine să le facă, vreau să zic.“

A doua zi, motanul se întoarce, dar schimbat, duhnind a moarte, plin de noroi și parcă fiind acționat de o fortă malefică.

“Dacă era câine, am fi observat mai bine schimbarea, gândi Louis, însă pisicile sunt animale al dracului de independente. Independente și ciudate. Ba chiar sinistre.“

Un scurt timp lucrurile vor merge mai bine, până când mezinul familiei este accidentat mortal de un camion.

“Probabil că nu este bine să ne imaginăm că ar exista vreo limită a ororilor pe care le poate trăi mintea omenească. Dimpotrivă, se pare că se obține un efect exponențial atunci când bezna devine tot mai adâncă - și, oricât de greu ne-ar fi să recunoaștem, experiența omului are tendința, în multe privințe, de a aduce argumente în favoarea ideii că, în cazul în care coșmarul devine sufficient de întunecat, oroarea țese altă oroare, o nenorocire întâmplătoare dă naștere altor nenorociri nu tot atât de întâmplătoare, până când, în cele din urmă, întunericul pare să acopere totul. Și cea mai cumplită întrebare dintre toate este: cât de multă oroare poate suporta mintea omenească, păstrându-și încă sănătatea neștirbită și alertă?“

Va accepta Louis moartea copilului său, cunoscând tainele cimitirului indian, sau va risca să îl aducă la viață pe Gage ignorând consecințele nefaste? Ce se întâmplă mai departe va las pe voi să aflați.

Oscar și Tanti Roz

Titlu original: Oscar and the Lady in Pink

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Oscar, “omulețul” care trăiește 110 ani în 11 zile nu are cum să nu te facă să nu îți analizezi viața și chiar pe tine însuți.

În urma poveștii acestuia, realizezi că de cele mai multe ori ești atât de egoist încât tinzi zi de zi să iei totul de-a  gata și să nu mai apreciezi darul vieții deloc.

„Se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”

La cei 10 ani ai lui, Oscar dă dovadă de o înțelepciune ieșită din comun și cu ajutorul prietenei sale Tanzi Roz devine un tânăr responsabil, un adult atent, un bătrânel înțelept, dar cel mai important – un om care dăruiește, care se dăruiește pe sine, învățându-i pe ceilalți să aprecieze viața.

„(…) privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru întâia oara.”

La sfatul lui Tanti Roz, Oscar îi scrie în fiecare zi Lui Dumnezeu cerându-i anumite lucruri sau mulțumindu-i pentru ziua trăită.

În 11 zile acest omuleț trăiește o viață complexă, cunoscând adolescența, iubirea, responsabilitatea sentimentelor, înțelepciunea bătrâneții; așa încât la cei 110 ani moare lăsând la căpătâiul lui o pancarta pe care scria: “Numai Dumnezeu mă poate trezi”.

„Întrebările cele mai interesante rămân întrebări. Ele întrețin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că”: Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.”

Am citit această carticică emoționantă pe nerăsuflate trecând prin o grămadă de stări: am râs, am plâns, am iubit viața, am compătimit, iar la finalul acesteia m-am oprit un timp să meditez.

Marile minciuni nevinovate

Autor: Liane Moriarty

Titlu original: Big little lies

Jane, se hotărăște să se mute, împreună cu băiețelul ei Ziggy, în orășelul Pirriwee. Pe drumul spre orientarea școlară, aceasta o întâlnește pe Madeline cu o gleznă scrântită – în mijlocul lucrurilor cum îi este specific.

“Madeline se hrănea cu conflictele și nu era niciodată mai fericită decât atunci când era revoltată.”

Madeline o consideră pe Jane o mamă prea tânără pentru a fi singură, așa că o ia sub aripa ei, dorință care vine și din faptul că a fost și ea o mămică singură, cu prima ei fiică Abigail.

Acestea două, împreună cu Celeste reprezintă personajele principale, personaje care mie mi-au plăcut foarte mult:

Jane – persoană timidă, la locul ei, anxioasă, nu îi place să iasă din tipar cu nimic, dar care are un secret care va marca sfârșitul cărții.

“Fiindcă trăim într-o societate obsedată de frumusețe, în care lucrul cel mai important pe care îl poate face o femeie e să devină atrăgătoare pentru bărbați.”

Madeline – femeia impulsivă, gata de atac, are doi copii cu Ed (Chloe și Fred) și pe Abigail din prima căsătorie cu Nathan. Ea nu îl va putea ierta pe Nathan ca le-a părăsit și mai mult de atât nu poate suporta că acesta și-a refăcut viața cu Bonnie și a ales să locuiască tot în Pirriwee.

“Nu e niciodată o greșeală să bei șampanie. Aceasta fusese întotdeauna deviza lui Madeline.”

Celeste este femeia frumoasă, bogată, cu o căsnicie perfectă, invidiată de toți, dar nimeni nu știe că de fapt este victimă a violenței domestice și pune în balanță în mod constant dacă să își părăsească soțul. Aceasta are doi copii gemeni: Josh și Max.

“Dintr-un motiv necunoscut, când era doar ea cu Madeline, era totul în regulă. Personalitatea ei părea intactă când erau doar ele două.”

 “Încerc să-l îmbunez. Încep să merg în vârful picioarelor, dar în același timp mă evervez că trebuie să merg în vârful picioarelor, așa că uneori încetez să o mai fac, și calc apăsat. Îl irit dinadins, fiindcă sunt supărată pe el și pe mine însămi, pentru că trebuie să am grijă. Și atunci se întâmplă iar.”

 “Nu spusese nimănui. O ținuse pentru sine și se prefăcuse că nu însemna nimic și de aceea ajunsese să însemne totul.”

Acțiunea se învârte în mare parte în jurul școlii și al barului lui Tom, Blue Blues. Momentul care practic declanșează acțiunea romanului este reprezentat de Amabella care îl acuză pe Ziggy că a strans-o de gât. Renata, mama acesteia, nu va sta cu mâinile în sân și pe parcursul cărții va încerca să obțină exmatricularea lui Ziggy.

“Își cunoștea cineva cu adevărat copilul? Copilul tău era un mic necunoscut, veșnic în schimbare, dispărând și prezentându-se din nou în fața ta. Noi trăsături puteau să apară peste noapte.”

Desfășurarea acțiunii este una încâlcită, plină de situații neprevăzute ce vor duce la o crimă, iar declarațiile personajelor mi s-au părut cireașa de pe tort.

Cartea îmbină mai multe teme printre care: violența domestică, problemele unui părinte singur, adulterul, depășirea unei căsnicii eșuate, echilibrul dintre carieră și postura de parinte, dar cea mai importantă este cea a prieteniei.

“Geoff i-a spus lui Abdrew Faraday la o partidă de squash, iar Andrew i-a spus lui Shane, care i-a spus lui Alex. Bărbații sunt niște mincinoși incredibili.”

Mi-a plăcut mult cartea și m-a dus cu gândul la serialul Neveste Disperate pe care l-am îndrăgit.

Băiatul cu pijamale în dungi

Titlu original: The Boy in Striped Pyjamas

Autor: John Boyne

Cartea de față m-a captivat încă de la primele pagini, se citește foarte ușor, iar gândurile lui Bruno, băiețelul de 9 ani, sunt de-a dreptul ingenioase.

Acțiunea se petrece în Berlin în timpul celui de-al doilea război mondial si îi are în centru pe Bruno și pe familia acestuia: tata zis “Comandantul”, mama si Gretel numită și “Cazul fără speranță”.

Familia lui Bruno este nevoită să se mute din casa lor frumoasa cu 5 nivele, la Out-With din cauza serviciului important al tatălui lui. Bruno nici nu poate pronunța numele noii lui locuințe, atrăgând ironia surorii sale, care nu pierde nicio ocazie sa fie sarcastică cu el.

În noua sa locuință, Bruno găsește o cu totul altă lume, fără prietenii lui, simțindu-se foarte singur. Aici era doar familia lui, soldații care mărșăluiau peste tot și de la fereastra camerei lui putea vedea niste “copii nu foarte prietenoși”, îmbrăcați în pijamale în dungi, dincolo de gardul ghimpat.

“În depărtare se vedea poarta, care ducea la drumul care ducea la gară, care ducea acasă, dar ideea de a merge acolo, ideea de fugi și a rămâne singur fără nimeni altcineva era și mai neplacută decât ideea de a rămâne.”

“Nu provoca răul gândindu-te că e mai dureros decât e în realitate.”

Zilele lui Bruno trec monotone, plângându-și de milă si fiindu-i dor de casa lui din Berlin, până când îl întâlnește pe Shmuel, un băiat evreu de aceeași vârstă cu el, născut chiar în aceeași zi, aflat de cealaltă parte a gardului. Între aceștia se va înfiripa o prietenie foarte frumoasă, întâlnindu-se în mod regulat pentru a vorbi.

“Când văzu că punctul devenise pată, care devenise strop, care devenise o siluetă, care devenise un baiat, Bruno încetini pasul.”

Lumea crudă văzută prin ochii copiilor este mai mult decât înfiorătoare. Shmuel fiind direct supus abuzurilor făcute de soldați, atât lui cât și semenilor săi, iar Bruno care asista indirect la furia locotenentului Kotler asupra chelnerului, Pavel, sau asupra lui Shmuel nu au cum să nu te marcheze.

“Foarte încet se întoarse și se uită la Shmuel, care nu mai plângea, ci privea în jos, părând că încearcă să-și convingă sufletul să nu mai rămână în trupul lui firav, ci să iasă afară, să zboare pe ușă și să se ridice la cer, alunecând printre nori până ce va ajunge departe de aceste locuri.”

Sfârșitul este sfâșietor. Această carte va rămâne multă vreme în sufletul meu.

Anul în care am zis DA

Titlu original:Year of Yes

Autor: Shonda Rhimes

Dacă sunteți interesati de persoana care stă în spatele serialelor ‘Grey’s Anatomy’, ‘Scandal’ si ‘How to get away with murder’, cartea “Year of Yes” a Shondei Rhimes sigur vă va face cunoștință cu aceasta.

“Year of Yes” este o carte despre oamenii sensibili, introvertiți care nu reusesc să iasă din carapacea lor decât cu eforturi “supraomenești”.

Shonda oscilează între dorința de a rămâne în zona de confort și dorința de a străluci.

 Practic acțiunea pornește de la fraza rostită de ziua Recunoștinței de către sora Shondei: “Tu niciodată nu spui DA”. Din acest moment viața celei din urmă începe să se schimbe radical, invățând să își spună “Da” sie-și în primul rând.

“Ditch the dream. Be a does not a dreamer”

Cartea este scrisă ca autocritica, prezentând cele mai profunde si mai haioase gânduri ale acesteia.

“Tomorrow is going to be the worst day ever for you”

În perioada anului “DA” în calea Shondei apar tot felul de încercări care o provoacă și o “cresc” într-o manieră frumoasă. Aceasta învață să se accepte și mai mult de atât chiar să se iubească și să fie o inspirație.

Shonda își arată slăbiciunile și este conștientă de temerile ei: teama de singuratate, de ridicol sau teama de a fi catalogată “mai presus de ceva” pe care orice om le simte la un moment dat.

Feminista convinsă, reușește cumva să echilibreze o carieră de success, educația și creșterea a trei fetițe, o familie numeroasă și o viață amoroasă.

Pentru mine, aceasta carte a fost o gură de aer proaspăt, introvertita fiind. Până la urmă esența vieții este iubirea pe care o împarți,  pe care o reverși asupra ta si pe care o primești.