7 zile

Autor: Eve Ainsworth
E atât de ușor uneori să închidem ochii la tot ce se întâmplă în jurul nostru. Uităm atât de ușor să ne punem în locul celorlalți și câtă putere au cuvintele.

Jess și Kez se războiesc între ele, prima fără să aleagă ea asta, cea din urmă pentru că este un bully. Dar cel mai important război îl poartă fiecare în interiorul ei. Ce mi s-a părut ciudat a fost faptul cum părinții, profesorii și majoritatea copiilor pur și simplu își vedeau de ale lor.

Acțiunea este prezentată din perspectiva celor două fete și ajungi să le înțelegi și să îți fie dragi ambele, în ciuda întâmplărilor. E uimitor câte se pot schimba într-o singură săptămână.

Mi-a plăcut cartea foarte mult și mi se pare ca ar trebui citată de cât mai mulți adolescenți, dar mai mult ar trebui să o citească părinții adolescenților.  

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău

Autor: Fredrik Backman

„Iar a fi special e cel mai bun mod de a fi altfel.”

„Când e vorba de frică, puterea imaginației e stăpână.”

Backman are o superputere – aceea de a te face să iubești oamenii pe care nici nu te-ai gândi să îi suporți. Nu știu cum face, dar desface fiecare personaj și îți arată piesă cu piesă cine este și de ce a ajuns cum a ajuns. E imposibil să nu te oprești pentru a te analiza.

Așa m-am bucurat că am regăsit-o pe Britt-Marie așa cum era ea înainte, dar cel mai mult m-am bucurat că am făcut cunoștință cu bunica. Am fost puțin geloasă pe Elsa pentru că ea o cunoștea de aproape opt ani, iar eu doar de câteva pagini. 

Dar nu e bai, pentru că Elsa mi-a arătat toată lumea bunicii, m-a plimbat prin Miamas și am trăit clipe minunate.

Să povestesc ce am trăit în lumea Elsei ar însemna să fur din superputerea ei de a-și spune povestea, pot doar să spun ce am simțit în aventura mea:

-          am simțit că să ai o bunică înseamnă să ai o armată;

-          am simțit că viața nu trebuie să fie perfectă, pentru a fi frumoasă;

-          când nu ai prieteni în jur înseamnă că nu ai căutat unde trebuie;

-          nu trebuie să iubești mai puțin un om dacă a fost „dobitoc” în trecut – vorba Elsei;

-          nu toți monștrii sunt monștri de la început;

-          poți iubi infinit fără să-ți fie teamă că rămâi fără iubire;

-          poți face un gest frumos fără să aștepți nimic în schimb,

și nu numai atât am simțit, dar e mai important să parcurgeți singuri această aventură. Orice necapsec știe asta!

Citate:

„Sigur, dacă-i musai să căutăm noduri în papură și purici în brânză, se poate spune că nu mă descurc al naibii de bine.”

„Căci orice copil de șapte ani are dreptul la supereroi. Și cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea.”

„Și dacă se gândește bine, ar fi de ajuns să priceapă lumea că mama e Ordinea și bunica e Haosul. Elsa a citit undeva că „Haosul e vecin cu Dumnezeu”, dar mama i-a zis că singurul motiv pentru care Haosul s-a mutat pe scara lui Dumnezeu este că Haosul nu mai suporta să fie vecin cu bunica.”

„Pornesc spre casă, în acea tăcută veșnicie pe care doar mamele și fiicele o pot împărți.”

„Nu-i nimic mai enervant decât o persoană enervantă care n-are minimul de bun simț să fie un nesimțit.”

„Se poate să-ți iubești bunica de ani de zile, fără să știi, de fapt, cine e cu adevărat.”

„Căci nu toți monștrii sunt monștri de la început; uni sunt monștri de tristețe.”

„ – I  s-ar fi părut al dracului de distractiv, încuviințează mama.

-          Nu înjura, o ceartă Elsa.

-          Tu înjuri tot timpul!

-          Eu nu sunt mama nimănui. Mama zâmbește din nou.

-          Touche!”

„E cel mai iresponsabil lucru pe care mama l-a făcut vreodată, din câte știe Elsa. Și o să o iubească întotdeauna pentru asta.”

„Pentru că nimeni nu te înțelege când ai aproape opt ani. Sau orice altă vârstă.”

„Superputerea morții nu-i că-i face pe oameni să moară, ci că-i face pe cei rămași în viață să nu mai vrea să trăiască.”

„Miroase a bunica. Miroase a tot ce era mai bun la cineva care era nebun în cel mai frumos mod cu putință.”

...Să ucizi o pasăre cântătoare

Autor: Harper Lee

...Să ucizi o pasăre cântătoare nu este doar o carte minunată, ci este o adevărată bijuterie. Încă de la primele pagini am simțit că am în fața mea o carte prețioasă – abordează subiecte atât de brutale ca: rasismul, violența, singurătatea, pierderea inocenței copilăriei și totuși este scrisă cu atâta delicatețe încât nu simți durerea brută, deși parcă ești una cu personajele. Pur și simplu am vizionat întreaga acțiune prin ochii lui Scout, o fetiță de opt ani, și am fost purtată pe meleagurile copilăriei.

Am adorat-o pe Scout – băiețoasă, justă și gata să sară la bătaie pentru a apăra onoarea tatălui său – Atticus cum îi spun copiii deseori, și a fratelui său – Jem.

„Am încercat să sugerez că și în pantaloni puteam fi tot atât de bine o rază de soare, dar mătușica mi-a replicat că nu de asta-i vorba, ci că trebuie să fiu la fel cu o rază de soare, că mă născusem bună, dar, cu cât creșteam, cu atât mă făceam mai rea. Mă jignea și mă înțepa întruna, însă când mi-am luat inima în dinți și m-am destăinuit lui Atticus, el mi-a spus să-mi văd de treabă, că și fără mine sunt destule raze de soare în familie și că-i plăceam așa cum eram.”

Autoarea împletește atât de subtil duritatea realității cu jocurile copiilor, încât ești prins în joaca lor, dar totodată vezi prin ochii lor greutățile și îi vezi maturizându-se sub ochiul vigilent al lui Atticus.

Recomand cartea din toată inima și nu e nimic care să nu-mi fi plăcut la această carte. M-a sensibilizat, m-a făcut să râd, m-a întristat, m-a făcut să mă simt neputincioasă, m-a făcut să deschid ochii, dar ce m-a atins cel mai mult a fost modul în care Atticus îi crește pe copii și modul în care Scout vede lumea – cumva m-am identificat cu Scout pe când eram copilă. Soția lui Atticus a murit mult prea devreme și el este ajutat doar de Calpuria, o femeie de culoare – care nu îl ajută numai în casă, ci îl ajută și cu educarea copiilor. Atticus este figura omului drept și integru, nu se dă în lături de la nimic și are un curaj demn de admirat.

„Să fii curajos înseamnă să știi că ești pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuși întreprinzi oricum, și mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuși se întâmplă câteodată.”

 El își crește copiii matur și responsabil și nu se sfiește să le răspundă la cele mai inconfortabile întrebări.

„Pentru numele lui Dumnezeu, când un copil te întreabă ceva, răspunde-i la întrebare. Nu-ncerca să joci teatru. Copiii sunt copii, dar prind mai bine decât adulții orice tentativă de eschivare, iar tertipurile nu fac decât să-i încurce și mai rău.”

Fiind avocat, Atticus primește cazul vieții lui – trebuie să fie avocatul lui Tom Robinson, un bărbat de culoare care este acuzat că ar fi violat o fată. El acceptă cazul cu demnitate și face tot ce îi stă în putință pentru a-și face datoria, chiar și când violența celorlalți dă pe afară. El își sfătuiește copiii cu răbdare să nu acorde importanță vorbelor rele și să fie demni.

„Uite ce-i, Scout, orice avocat are, prin natura muncii sale, cel puțin o dată în viață un proces care-l afectează personal. Și cred că acesta este pentru mine un astfel de proces. S-ar putea să auzi la școală vorbe urâte în legătură cu procesul, dar te rog să faci pentru mine un lucru: ține capul sus și pumnii jos. Orice ți s-ar spune, nu-ți ieși din fire. Încearcă măcar de data asta să-ți folosești și capul...căci e un cap bun, chiar dacă opune rezistență învățăturii.”

Cred că iubirea pe care le-o poartă copiilor m-a sensibilizat cel mai mult, dar cartea este unică prin multitudinea de subiecte sensibile, de personaje bine conturate, de situații profunde și cred că aș putea vorbi la nesfârșit de cât de mult mi-a plăcut.

„În schimb, pentru unii, epoca aceea era plină de un optimism nedeslușit: ținutul Maycomb aflase nu de mult că nu avea a se teme de altceva în afară de însuși sentimentul de teamă.”

„Există un soi de oameni care...știi...se gândesc atât de mult la lumea cealaltă, încât n-ajung niciodată să învețe cum să trăiască în lumea asta, iar la ce duce asta, n-ai decât să-ți arunci ochii peste drum ca să vezi.”

„Niciodată nu știm cu adevărat ce li se întâmplă oamenilor. Ce se petrece între cele patru ziduri ale unei case, după ușile închise, ce secrete....”

„Oamenii de ispravă nu fac niciodată caz de talentul lor.”

„Atticus ne spusese că e politicos să le vorbești oamenilor despre ceea ce-i interesează pe ei, nu pe tine.”

Copila de zăpadă

Autor: Eowyn Ivey

Sunt cărți pe care le iubești, sunt cărți la care nu poți ajunge, sunt cărți care te revoltă, sunt cărți pe care le simți și sunt cărți pe care le trăiești pur și simplu. Pentru mine, această carte a făcut parte din ultima categorie, m-a determinat să îi trăiesc fiecare pagină. Toate emoțiile, durerile, nevoile, greutățile, sentimentele exprimate în această carte mi s-au cuibărit în suflet și nu vor mai ieși vreodată.

“Fiecare dintre ei pălind fără ca celălalt să bage de seamă.”

Cartea pornește de la basmul rusesc Snegurocika, realul împletindu-se cu irealul. Mabel și Jack au avut o singură dorință – să aibă un copil. Din păcate, copilul s-a născut mort, iar această tragedie le încearcă mult iubirea. Necazul și pustiietatea creată între ei îi determină, la o vârstă destul de înaintată, să își facă o nouă viață în Alaska.

“Oare de asta veniseră în nord – ca să-și clădească o viață? Sau teama o mânase? Teama de gri, nu doar în șuvițele părului și în obrajii ei veștezi, ci de griul ce pătrundea mai adânc, în oase, făcând-o să creadă că s-ar putea preschimba într-un vânt.”

Ținutul înghețat are o frumusețe aparte, dar este și inabordabil, iar viața lor nu este nici pe departe cum au crezut ei – aici au lipsuri, munca este grea și nu se termină niciodată, singurătatea îi apasă și prăpastia dintre ei pare că se adâncește. Iubirea dintre ei este magică, doar că ei nu mai reușesc să își exprime sentimentele pe înțelesul celuilalt.

“Avea o imaginație bogată și o fire independentă și tăcută, dar de-a lungul anilor acestea se transformaseră într-o melancolie gravă, care pe el îl îngrijora. […] Puterea ei de-a suferi pe el îl înspăimânta. Se întrebase, nu doar o dată, dacă nu cumva ea se aventurase în noiembrie, cunoscând prea bine pericolul.”

Prima zăpadă aduce puțină veselie, iar Mabel și Jack, purtați parcă de-o vrajă construiesc o copilă de zăpadă. Mare le este mirarea a doua zi când observă că a dispărut atât copila cât și șalul și mânușile puse de Mabel. La câteva zile de la această întâmplare, Jack vede zburdând printre copaci o copilă. Oare să fie acesta răspunsul rugăciunilor de o viață?

“Începi să vezi lucruri de care te temi...sau lucruri pe care ți le-ai dorit o viață.”

Copila va aduce multă emoție în viața celor doi, îi va ajuta să se înțeleagă, să își exprime iubirea, să râdă și să continue indiferent de situație. Viața lor searbădă și tristă va înflori în ținutul înghețat, îi va aduce mai aproape unul de celălalt și chiar mai mult, aceștia se vor împrieteni cu vecinii lor – George, Esther și copiii acestora. M-a înduioșat mult această prietenie sinceră și am îndrăgit energia lui Esther.

Puține cărți mi-au fost atât de dragi și am apreciat îndemnul de a trăi fericirea, atât cât este ea, fără să te gândești la momentul când se va termina. Fără speranță și fără puțină magie viețile se scurg mai repede și mai trist.

“Nu trebuie să înțelegi miracolele ca să crezi în ele.”

Alte citate care mi-au plăcut:

“În vreme ce aștepta ca solul să se dezghețe și să se usuce, auzea ticăitul unui ceas, nu doar acela ce indică minutele fiecărei zile, dar și un altul, cu o bătaie mai răsunătoare, ce marca numărătoarea inversă a propriilor lui zile.”

“Era oare adevărat ce sugera Ada, că ne putem alege singuri finalurile, fericite în loc de triste? Sau lumea cea crudă ne dă și ne ia, pur și simplu ne dă și ne ia, în timp ce noi ne zbatem prin sălbăticie?”

“Nu știm niciodată ce are să se întâmple, nu? Viața ne aruncă mereu încolo și-ncoace. În asta constă aventura. Nu știi unde o să ajungi și cum o să te descurci. Totul e un mister, iar dacă pretindem altceva, nu facem decât să ne mințim. Spune-mi, când te-ai simțit mai vie?”

“Și totuși, ceea ce Ada îi scrisese despre bucurie era absolut adevărat. Când stă în fața ta, cu brațele ei lungi și dezgolite și cu zâmbetul ei misterios, trebuie să o îmbrățișezi câtă vreme mai poți.”

Mințile lui Billy Milligan

Autor: Daniel Keyes

Cartea aceasta reprezintă dovada că viața nu este împărțită doar în alb-negru, bine-rău, corect-greșit, ci are o multitudine de nuanțe, pe care le pierdem din vedere în funcție de sentimentele pe care le avem de la caz la caz.

Billy Milligan este luat din apartamentul lui și acuzat că a violat trei femei. Acesta tremură tot și refuză să creadă că ar fi violat femeile. Billy nu este la prima abatare, fiind în trecut prins pentru jaf și pentru atac armat. Avocații acuzării și poliția consideră că acesta este un caz clar, mai ales că găsesc în locuința lui Billy arme.

Starea de confuzie și schimbările subite de temperament atrag atenția apărării și se solicită un control psihiatric. Mai mulți psihiatrii de succes ajung la aceeași concluzie – Milligan suferă de personalitate multiplă, și pentru prima dată în istorie acesta este declarat nevinovat din cauza acestei bolii.

Lumea se împarte în două tabere – cei care cred în diagnostic și vor să îl ajute să se facă bine și cei care îl consideră doar un violator viclean care vrea să scape de închisoare.

Două întrebări m-au presat pe parcursul lecturii:

1.    Le afectează mai puțin pe femeile violate, faptul ca Billy suferă de personalitate multiplă?
2. Cum poate Billy să răspundă pentru aceste fapte dacă nu își aduce aminte să le fi comis?

Oricum aș răspunde la aceste întrebări, este greșit.

Copilăria lui Billy este un șir de evenimente de coșmar – tatăl biologic se sinucide, incapabil să facă față unei vieți de familie, cade pradă jocurilor de noroc, mama lui arată o neglijență ieșită din comun, iar tatăl lui vitreg este pur și simplu sadic, abuzându-l în repetate rânduri, nu este de mirare că Billy s-a rupt în douăzeci și patru de bucăți.

„În acel moment, mintea lui, sentimentele și sufletul i s-au rupt în douăzeci și patru de bucăți.”

Cartea este de o duritate extremă, unele pasaje sunt pur și simplu rupte dintr-un film de groază: „l-a dus dincolo de lanul de porumb, i-a dat o lopată și l-a pus să sape...[...] L-a agresat sexual pe Billy și l-a amenințat că îl îngroapă de viu dacă îi spune mamei. Chiar l-a îngropat pe copil, lăsându-i doar o țeavă prin care să respire...Înainte să-l dezgroape, a urinat prin acea țeavă pe fața copilului”, pe atunci Billy avea paisprezece ani. De asemenea, întâmplările din închisoare sau în spitalele de boli mintale sunt dureroase, Billy suferind tot felul de abuzuri.

„Știm bine că o lume fără durere este o lume fără simțire...dar o lume fără simțire înseamnă o lume fără durere.”

Personalitățile predominante ale lui Billy acționează de obicei cu cele mai bune intenții, cele care mi-au plăcut cel mai mult sunt:

1. Billy – personalitatea de bază;
2. Ragen – el este protectorul și păstrătorul urii, apare când simte că o altă personalitate este în pericol, vorbește sârbo-croata, are abilitatea de a controla fluxul de adrenalină și este priceput în materie de armament;
3. Arthur – el este englez, lipsit de emoții, studiază cărți de medicină și este personalitatea rațională; împreună cu Ragen încearcă să controleze pe cât posibil ce personalitate “iese la lumină”;
4. Allen este maestrul vorbelor, manipulator, pictează portrete și cântă la tobe;
5. Tommy – vulcanic, priceput la electronică, pictează peisaje și este maestrul evadărilor;
6. și 7. Danny și David sunt personalitățile emotive, responsabile cu trăirea emoțiilor și a durerii;

8. Christene – are doar trei anișori și este copilul care stă la colț;

În afară de personalitățile care “ies la lumină” în mod frecvent, în corpul lui Billy mai sunt și indezirabilii – nume pus de Arthur. Aceștia și-au pierdut dreptul de a mai ieși la suprafață deoarece au avut comportamente necuviincioase – au fost violenți, traficanți de droguri, egocentrici, șarlatani etc.

Concluziile cu care am rămas după ce am finalizat cartea sunt:

·       Înainte să te apuci să judeci, întoarce situația pe toate părțile. Sau și mai bine, pe cât posibil, nu mai judeca;

·       Niciun om nu este în totalitate bun sau rău;

·       Niciun om nu se naște rău;

·       Neglijența creează monștrii;

·       Iubirea, comunicarea, înțelegerea pot topi orice inimă.

The Forgotten Garden

Autor: Kate Morton

Viața lui Nell se clatină când omul pe care îl știa de-o viață îi spune adevărul care l-a măcinat în fiecare zi – ea nu este de fapt fiica lui, ci o fetiță de patru ani abandonată pe un vapor. Singura ei moștenire este o valiză albă conținând prea puține lucruri care ar justifica prezența ei pe acel vapor. Nell renunță la tot ce cunoaște și pleacă în căutarea adevărului, călăuzită doar de cartea cu basme scrisă de Eliza Makepace.

“Always remember, with a strong enough will, even the weak can wield great power.”

Această călătorie o poartă în Anglia anilor 1900, o Anglie cu prințese și castele, o Anglie misterioasă. În Cornwall ea reușește să își aducă aminte de Mama and Papa și de grădina de lânga castel, precum și de labirint...dar parcă totuși poveștile nu se leagă. Decizia lui Nell de a se muta în căsuța din Cornwall pentru a dezgropa trecutul apune când fiica ei i-o lasă în grijă pe Cassandra. Nell simte că săptămâna se va transforma în ani și ea își dedică viața nepoatei sale. La sfârșitul vieții Nell încearcă să îi dezvăluie Cassandrei o parte din secret, dar rămâne în responsabilitatea nepoatei să găsească originile lui Nell.

Testamentul lui Nell aduce la suprafață o căsuță cumpărată de către Nell în Anglia și o încurajare de a porni pe acest drum. Cassandra decide să meargă pe urmele pe care a mers și Nell pentru a îi îndeplini ultima dorință.

„Memory is a cruel mistress with whom we all must learn to dance.”

Trei generații sunt unite printr-un secret zguduitor, captiv de ani între zidurile grădinii. Toate adevărurile se clatină, lumea celor dinainte se arată rece și rea, sacrificiile sunt deseori prea mari, iar secretele sunt prea adânci ca să nu poarte cu ele blesteme.

Suzanne’s Diary for Nicolas

Autor: James Patterson

Toate speranțele lui Kate se năruiesc o dată cu plecarea lui Matt. Acesta nu îi oferă nicio explicație, dar îi trimite jurnalul lui Suzanne. Cu inima frântă, Kate încearcă să înțeleagă dacă este sau nu o femeie înșelată și de ce Matt a luat decizia să o părăsească.

Prin intermediul jurnalului, aceasta face cunoștință cu soția lui Matt, Suzanne, dar și cu fiul acestora, Nicholas.

Suzanne ia decizia de a se muta pe insula copilăriei sale, Martha’s Vineyard după ce are un atac de inimă la numai 30 și ceva de ani. Aceasta înțelege în sfârșit lecția celor 5 bile – viața este formată din 5 bile pe care le ții în aer: muncă, familie, sănătate, prieteni și integritate.  Munca, este o bilă de cauciuc, dacă o scapi sare înapoi, dar celelalte 4 bile sunt din sticlă, dacă le scapi vor exista daune permanente.

„Imagine life is a game in which you are juggling five balls. The balls are called work, family, health, friends and integrity. And you’re keeping all of them in the air. But one day, you finally come to understand that work is a rubber ball. If you drop it, it will bounce back. The other four balls – family, health, friends, integrity – are made of glass. If you drop one of these, it will be irrevocably scuffed, nicked, perhaps even shattered. And once you truly understand the lesson of the five balls, you will have the beginnings of balance in your life.”

Viața lui Suzanne nici că poate fi mai frumoasă, are un loc de muncă plăcut în apropiere și începe o idilă cu Matt, omul aparent bun la toate – zugrav, poet, dansator. Fiecare zi împreună este magică și mare le este bucuria când află că vor avea un băiețel – Nicholas. Suzanne decide să înceapă un jurnal pentru fiul ei și să îi povestească simțirile și peripețiile lor. Jurnalul este bucățică din sufletul Suzannei, dar rupe câte puțin și din sufletul cititorului prin emoția transmisă.

„Good memories are like charms, Nicky. Each is special. You collect them, one by one, until one day you look back and discover they make a long, colorful bracelet.”

Dar viața, oricât de mult noroc îți dă, îți mai aruncă și cate o greutate; Suzanne încearcă să treacă peste toate cu curaj și cu zâmbetul pe buze. Am iubit-o pe Suzanne, cunoscând-o prin intermediul jurnalului. Nu prea citesc eu cărți romantice, dar aceasta mi-a atins o coardă sensibilă – poate pentru că a fost sub formă de jurnal, poate pentru că a fost scrisă cu o sensibilitate aparte, poate pentru că Suzanne, Matt și Nicholas au avut o poveste atât de emoționantă. Am simțit cartea ca pe o ploaie de vară, deși previzibilă, mi-a încântat sufletul cumva.

Sane New World. Taming the Mind

Autor: Ruby Wax

Listele interminabile, autocritica, multitudinea de informații din toate părțile, multi-tasking-ul încarcă mintea până la refuz. Suntem oare dotați pentru viteza aceasta? Autoarea, a studiat neuroștiința și explică cu umor cât de extraordinar este creierul, substanțele care ne fac pe noi noi și cum depresia poate fi calmată, dacă nu învinsă, prin trăirea în momentul prezent.

În încercarea de a evita ce este de fapt în interior și de a realiza dacă este sau nu un scop pentru noi, devenim din ce în ce mai ocupați, cumpărăm tot mai mult, ne extenuăm fără motiv. Cu cât suntem mai ocupați, cu atât simțim că suntem mai utili și mai superiori.

“I am run off my feet. (Let’s picture it, someone somewhere was dashing at such a rate he/she literally cracked at the ankle and just kept going)”

“I don’t know if I’m coming or going. (Someone once opened a door and just stayed there for the next five years trying to figure, ‘in or out?’)”

“P.S. Proof of our insanity is that we actually buy Ugg boots. Where in the brain do we feel a need to look like an Eskimo, as if they ever had any fashion sense?”

Afirmația “toți oamenii sunt egali” a lui Thomas Jefferson a adus în pragul depresiei o grămadă de persoane; nu suntem egali, nu toți putem să fim conducători, nu toți primim aceeași educație, nu toți primim aceeași iubire. Dar, cu toate astea, intrăm într-o competiție, ca deh…nu avem nicio scuză din moment ce suntem egali, care ne extenuează și nu se potrivește cu ceea ce ne dorim cu adevărat. Continuăm să trecem prin situații asemănătoare care ne-au făcut să suferim, doar pentru că ne sunt atât de familiare.

“Learning to read faces should be compulsory in schools so you can decipher what people are really thinking. Imagine if we could spot politicians right off the bat when they’re lying, they’d all be out of work in a week.”

“My suspicion is that we’re all wondering what ‘normal’ feels like; all believing the next guy knows but not us.”

Studiile privind funcționarea creierului, dovedesc încă o dată că nu suntem egali – dacă atingi o anumită zonă a creierului unui om și un deget i s-a mișcat, aceeași zonă atinsă poate însemna cu totul altceva pentru un alt om. Totul diferă în funcție de părțile corpului folosite cel mai mult – cele mai utilizate părți au regiuni corespondente mai mari ale creierului.

 Emisfera dreaptă a creierului este responsabilă de creativitate, intuiție, intonație, accent, în timp ce emisfera stângă este responsabilă de logică, planificare, vocabular, de făcut liste. Acestea ar fi ideal să formeze un cuplu perfect, deoarece o activitate mai mare în partea stângă crează un om extraordinar, dar foarte plictisitor, iar o activitate masivă în partea dreapta poate forma un vorbitor cu îngerii care nu poate întelege deloc matematica.

Câteva substanțe care ne fac cine suntem:

• Serotonina – face ca viața să merite trăită și poate transforma anxietatea în serenitate, dar de asemenea poate afecta apetitul, tensiunea arterială și nivelurile de durere;
• Dopamina – motivează căutarea de recompense, simțind vânătoarea mai reconfortantă decât obținerea recompensei (cocaina funționează în mod asemănător, dar este mai scumpă);
• Noradrenalina – influențează somnul și atenția, dar într-o cantitate prea mare te ține super alertat și gata de luptă;
• Acetilocolină – este responsabilă de atenție, învățare, memorie, dar este și estențială pentru mușchiul cardiac;
• Endorfină – reduce durerea și stresul și dă la nivel mic autocritica și rușinea;
•  Glutamatul – CEO-ul creierului, este esențial pentru memorie și învățare. Dacă acesta lipsește, memorarea nu are loc;
• Vasopresină – favorizează relațiile, atașamentul și monogamia;
• Cortizol – este atât prieten cât și dușman, te poate ține pe linia de plutire, dar te poate și destabiliza.

“The whole brain works as a unit to keep you alive. Isn’t that heartwarming? Someone cares. You.”

Din păcate aceste substanțe nu au o rețetă general valabilă în cazul oricărui individ, de aceea tratamentele pentru bolile psihice nu sunt exacte, ceea ce face lupta cu ele mult mai aprigă. Din păcate negarea și ignorarea nu au un efect benefic – nu trec precum o rană superficială. Pe de altă parte, dacă le privești direct în ochi și înveți să trăiești cu ele, acestea își pierd puțin din intensitate și pot fi îmblânzite.

I am Malala

Autor: Malala Yousafzai with Christina Lamb

Malala este un simbol al curajului - omul care simte că poate schimba ceva chiar și acolo unde pare imposibil, omul care nu renunță nici când prețul pe care îl are de plătit este imens, pentru că știe că acțiunile de acum influnțează viitorul.

Malala este născută în Pakistan, într-o lume coruptă, unde politica numai în folosul comunității nu este; unde femeia este subjugată și lăsată fără drepturi firești. Statul are nevoie de oameni needucați pentru a-i putea manipula ușor.

“Usually politicians only visited during the election time, promising roads, electricity, clean water and schools and giving money and generators to influential local people we called stakeholders, who instruct their communities on how to vote. Of course this only applied to the men; women in our area don’t vote.”

Tatăl Malalei este atipic pentru lumea în care este născut, el vede cât de greu îi este unui bărbat să reușească să întrețină o familiei în localitatea natală, majoritatea soluțiilor implică să locuiască și să muncească departe de familie.

“The best that most village boys could hope was to go to Saudi Arabia or Dubai and work in construction. So heaven with its seventy-two virgins sounded attractive. Every night my father would pray to God, ‘O Allah, please make war between Muslims and infidels so I can die in your service and be a martyr’.”

Dar, spre deosebire de alți oameni din comunitate, realizează că răspunsul este educația și visul lui cel mai mare este să construiască o școală pentru toți copiii, atât băieți cât și fete.

“Education had been a gift for him. He believed that lack of education was the root of all Pakistan’s problems. Ignorance allowed politicians to fool people and bad administrators to be re-elected. He believed schooling should be available for all, rich and poor, boys and girls.”

Îi poate număra pe degete pe cei care îl susțin în acest vis aproape sinucigaș. Este, de asemenea, printre singurii oameni care se bucură de nașterea unei fete – Malala, până nici mama Malalei nu este atât de bucuroasă.

“In Pakistan when women say they want independence, people think this means we don’t want to obey our father, brothers or husbands. But it does not mean that. It means we want to make decisions for ourselves. We want to be free to go to school or to go to work. Nowhere is it written in the Quran that a woman should be dependent on a man. The word has not come down from the heavens to tell us that every woman should listen to a man.”

Malala este crescută cu un respect deosebit față de educație, vede toate eforturile tatălui ei pentru a ține școala în picioare într-o lume în care religia înțeleasă și predicată greșit duce în întuneric o întreagă populație. Într-o lume în care mândria și onoarea, ridicate la un rang periculos primează, tatăl Malalei o învață că este în regulă să greșești, atât timp cât înveți o lecție, că este important să știi să pierzi grațios, nu numai să câștigi și îi explică linia subțire dintre acțiunile care se vor bune, dar sunt făcute într-un mod rău.

“In it he argued that if you want to do good, but do it in a bad way, that’s still bad. In the same way, if you choose a good method to do something bad it’s still bad.”

Poporul Malalei, lipsit de educație și spălat pe creier de nenumărate ori în numele religiei, disperă și se vede în toate acțiunile lui – oamenii devin răi, meschini, se pârăsc, se invidiază, se urăsc și toate acestea din cauza unor informații false privind Coranul, pe care le primesc de la cei care vor să îi manipuleze.

“’When you want something all the universe conspires in helping you achieve it’,it says. I don’t think that Paulo Coelho had come across the Taliban or our useless politicians.”

 Sunt loviți din toate părțile - de cutremur, de inundații, de războaie, de ignoranță, de curupție, de americani și chiar de ei înșiși, parcă nici nu îți vine să crezi câte catastrofe se pot abate într-o perioadă atât de scurtă asupra unor oameni.

“It’s not just the Taliban killing children. Sometimes it’s drone attacks, sometimes it’s wars, sometimes it’s hunger. And sometimes it’s their own family. In June two girls my age were murdered in Gilit, which is a little north of Swat, for posting a video online showing themselves dancing in the rain wearing traditional dress and headscarves. Apparently their own stepbrother shot them.”

Este înfiorător numai gândul de a trăi într-o lume care închide ochii la ororile prin care trec oamenii, o lume care nu oferă șansa la copilărie – copiii născându-se cu arma în mână, pregătiți oricând de război. Dorințele cele mai mari ale copiilor nu ar trebui să cuprindă educația, siguranța, apa, curentul și materialele de construcții. Malala privește moarte în ochi, dar o învinge și devine mai puternică, nu se mai teme de ea și știe că nu a fost totul în zadar! 

“Malala, you have already faced death. This is your second life. Don’t be afraid – if you are afraid you can’t move forward.”

I Know a Secret

Autor: Tess Gerritsen

Cassandra este găsită moartă și mutilată, exact ca într-o scenă demnă de filmele horror pe care le produce – ochii îi sunt așezați în palme. Jane și Frost, cei doi inspectori, dar și Maura, medicul legist încearcă să rezolve acest caz. Cartea face parte dintr-o serie și e posibil să nu fi înțeles foarte bine relația dintre cei trei, dar mi s-au părut cam trase de păr dialogurile dintre ei și nu mi-a plăcut atitudinea de atotștiutoare a lui Jane.

“It’s because of darkness. We both share it. The difference is, I’m not afraid of it, but you are. You deal with your fear by cutting it open with your scalpels, hoping to reveal its secrets. But that doesn’t work, does it? It doesn’t solve your fundamental problem.”

La scurt timp după moartea Cassandrei o altă crimă are loc și transformă cazul într-un puzzle cu piese mult prea vechi. Trecutul iese la suprafață cu toate adevărurile lui monstruoase.

“All sensible creatures seek an advantage. Everything we do is out of self-interest.”

Toate indiciile duc spre un caz închis de douăzeci de ani – creșa Apple Tree din Brookline, victimele fiind copiii care au depus plângere împotriva familiei Stanek. Familia Stanek, formată din Irena, Konrad și fiul lor Martin, au fost băgați la închisoare în urma unor acuzații grave – copiii au spus că au fost abuzați de această familie, iar căciulița lui Lizzie DiPalma, fetița dispărută, a fost găsită în microbuzul condus de Martin Stanek. Cei din familia Stanek au susținut mereu că sunt nevinovați, dar chiar dacă singurele probe au fost doar mărturiile copiilor – majoritatea neverosimile aceștia au fost condamnați.

“All it takes to implant a memory is to keep telling someone that an event actually occurred. Talk about it as if it’s real, and refer to it again and again. Before long, your subjects will start filling in their own details, adding color and texture, until the memory is as vivid to them as real life. So vivid your subjects swear it’s true.”

Mi-au plăcut mult detaliile din sala de autopsie, simbolurile biblice și acțiunea în sine, dar personajele mi s-au părut enervante și foarte multe detalii au fost inutile, lăsându-mi foarte multe întrebări fără răspuns.