Autor: Eowyn Ivey
Sunt cărți pe care le iubești, sunt cărți la care
nu poți ajunge, sunt cărți care te revoltă, sunt cărți pe care le simți și sunt
cărți pe care le trăiești pur și simplu. Pentru mine, această carte a făcut
parte din ultima categorie, m-a determinat să îi trăiesc fiecare pagină. Toate
emoțiile, durerile, nevoile, greutățile, sentimentele exprimate în această
carte mi s-au cuibărit în suflet și nu vor mai ieși vreodată.
“Fiecare
dintre ei pălind fără ca celălalt să bage de seamă.”
Cartea pornește de la basmul rusesc Snegurocika, realul împletindu-se cu irealul. Mabel și Jack au avut o singură
dorință – să aibă un copil. Din păcate, copilul s-a născut mort, iar această
tragedie le încearcă mult iubirea. Necazul și pustiietatea creată între ei îi
determină, la o vârstă destul de înaintată, să își facă o nouă viață în Alaska.
“Oare
de asta veniseră în nord – ca să-și clădească o viață? Sau teama o mânase?
Teama de gri, nu doar în șuvițele părului și în obrajii ei veștezi, ci de griul
ce pătrundea mai adânc, în oase, făcând-o să creadă că s-ar putea preschimba
într-un vânt.”
Ținutul înghețat are o frumusețe aparte, dar este
și inabordabil, iar viața lor nu este nici pe departe cum au crezut ei – aici au
lipsuri, munca este grea și nu se termină niciodată, singurătatea îi apasă și
prăpastia dintre ei pare că se adâncește. Iubirea dintre ei este magică, doar
că ei nu mai reușesc să își exprime sentimentele pe înțelesul celuilalt.
“Avea
o imaginație bogată și o fire independentă și tăcută, dar de-a lungul anilor
acestea se transformaseră într-o melancolie gravă, care pe el îl îngrijora. […] Puterea ei de-a suferi pe el îl înspăimânta. Se
întrebase, nu doar o dată, dacă nu cumva ea se aventurase în noiembrie,
cunoscând prea bine pericolul.”
Prima zăpadă aduce puțină veselie, iar Mabel și
Jack, purtați parcă de-o vrajă construiesc o copilă de zăpadă. Mare le este
mirarea a doua zi când observă că a dispărut atât copila cât și șalul și
mânușile puse de Mabel. La câteva zile de la această întâmplare, Jack vede
zburdând printre copaci o copilă. Oare să fie acesta răspunsul rugăciunilor de
o viață?
“Începi
să vezi lucruri de care te temi...sau lucruri pe care ți le-ai dorit o viață.”
Copila va aduce multă emoție în viața celor doi,
îi va ajuta să se înțeleagă, să își exprime iubirea, să râdă și să continue
indiferent de situație. Viața lor searbădă și tristă va înflori în ținutul
înghețat, îi va aduce mai aproape unul de celălalt și chiar mai mult, aceștia
se vor împrieteni cu vecinii lor – George, Esther și copiii acestora. M-a
înduioșat mult această prietenie sinceră și am îndrăgit energia lui Esther.
Puține cărți mi-au fost atât de dragi și am
apreciat îndemnul de a trăi fericirea, atât cât este ea, fără să te gândești la
momentul când se va termina. Fără speranță și fără puțină magie viețile se
scurg mai repede și mai trist.
“Nu
trebuie să înțelegi miracolele ca să crezi în ele.”
Alte citate care mi-au plăcut:
“În
vreme ce aștepta ca solul să se dezghețe și să se usuce, auzea ticăitul unui
ceas, nu doar acela ce indică minutele fiecărei zile, dar și un altul, cu o
bătaie mai răsunătoare, ce marca numărătoarea inversă a propriilor lui zile.”
“Era
oare adevărat ce sugera Ada ,
că ne putem alege singuri finalurile, fericite în loc de triste? Sau lumea cea
crudă ne dă și ne ia, pur și simplu ne dă și ne ia, în timp ce noi ne zbatem
prin sălbăticie?”
“Nu
știm niciodată ce are să se întâmple, nu? Viața ne aruncă mereu încolo
și-ncoace. În asta constă aventura. Nu știi unde o să ajungi și cum o să te
descurci. Totul e un mister, iar dacă pretindem altceva, nu facem decât să ne
mințim. Spune-mi, când te-ai simțit mai vie?”
“Și
totuși, ceea ce Ada îi scrisese despre bucurie era absolut adevărat. Când stă
în fața ta, cu brațele ei lungi și dezgolite și cu zâmbetul ei misterios,
trebuie să o îmbrățișezi câtă vreme mai poți.”
No comments:
Post a Comment